„Lacul care te cheamă”: Reportaj din adâncurile Tăului lui Iezer, misterul fără fund al Teştioarei

Se spune că drumul spre mister începe acolo unde asfaltul se sfârșește. În dimineața aceea de toamnă, am lăsat în urmă ultimele case din Teştioara și am pornit pe o potecă bătută de ploi și vreme. Aerul mirosea a frunze umede și pământ proaspăt, iar peste dealuri, ceața se rostogolea leneșă, ca o mare albă, tăcută.

„Nu vă apropiați prea mult de tău”, mi-a spus un bătrân, sprijinit într-un toiag. „Pe mulți i-a chemat și nu s-au mai întors.”
Apoi a zâmbit – un zâmbet în care nu știam dacă era glumă sau avertisment. Am continuat. Pădurea s-a închis în jurul meu ca o catedrală. Lumina se strecura printre ramuri ca prin vitralii. La fiecare pas, simțeam cum liniștea crește, cum totul se adâncește — aerul, gândurile, tăcerea.

Și deodată, printre copaci, s-a deschis. Tăul.

O întindere de apă întunecată, rotundă, aproape perfectă, înconjurată de stuf și papură. Deasupra, cerul palid se reflecta tremurat, ca într-o oglindă care nu vrea să spună tot adevărul. Nu se auzea nimic, doar clipocitul lent al unei broaște care dispăruse în adânc.

De jur împrejur, pădurea era ca o cortină care ascundea lumea din afară. Era liniște deplină, dar nu o liniște obișnuită — era o liniște care parcă asculta ceva, care aștepta ceva.

„Ăsta e Tăul Mare”, mi-a spus o femeie în vârstă, care venise să caute ciuperci. „Dar mai sus, în pădure, e și Tăul Mic. Ăla e mai rău. Se zice că acolo dispare vremea.”

Oamenii din Teştioara povestesc că Tăul lui Iezer nu are fund. Că în el ar fi dispărut o căruță cu boi, pe vremea când satul era tânăr.
„Au intrat în apă și nu s-au mai văzut. Nici urmă, nici lemn, nici car. Când au încercat să-l măsoare, frânghia n-a mai ieșit.”

Unii spun că lacul are legătură cu marea — o galerie subterană, un tunel ascuns în măruntaiele pământului. Alții, mai poetici, spun că e poarta dintre lumi, locul unde pământul își ascunde sufletele.

Și în fiecare iarnă, povestea se spune din nou, la gura sobei: despre un învățător care, într-o noapte cu lună, a auzit un glas venind dinspre tău. A ieșit din casă, s-a dus spre apă și n-a mai fost găsit.

Dincolo de legendă, Tăul lui Iezer este un miracol natural. Lacurile s-au format în urma alunecărilor de teren, când pământul s-a surpat și a oprit cursurile izvoarelor. Vegetația s-a așezat deasupra ca o dantelă vie, iar pădurea s-a retras, lăsând un ochi de apă care respiră în taină.

Biologii care au ajuns aici au vorbit despre un ecosistem rar — broaște, libelule, păsări de baltă și plante plutitoare. Dar chiar și oamenii de știință recunosc: fundul tăului e greu de atins. Sondările simple arată adâncimi neobișnuite pentru un lac de deal. Poate nu e „fără fund”, dar e, cu siguranță, mai adânc decât pare.

Când stai pe mal și privești, e imposibil să nu simți ceva ciudat.
Poate e doar reflexia cerului, poate e umbra pădurii, poate e altceva — o vibrație, o respirație a locului.

„Aici se liniștesc oamenii, dar se neliniștesc gândurile”, spune femeia ce căuta ciuperci. „Tăul te privește înapoi. Și dacă te uiți prea mult în el, te ia.”

Am încercat să zâmbesc. Dar adevărul e că, după câteva clipe, am simțit și eu ceva. Nu teamă. Ci un fel de fascinație hipnotică. Ca și cum adâncul m-ar fi privit înapoi, curios, viu. Am rămas acolo câteva minute, în liniștea aproape totală. Doar păsările și un foșnet ușor de aripi peste apă. Și, pentru o clipă, mi s-a părut că tăul respiră.

Când am pornit spre sat, am aruncat o ultimă privire înapoi. Lacul părea adormit. Dar știam că nu e. Tăul lui Iezer nu doarme niciodată. El doar așteaptă.

Pe marginea drumului, bătrânul cu toiagul m-a oprit din nou. „Ei, v-ați uitat prea mult, domnule?”. „Poate că da”, i-am răspuns. „Atunci să vă țină minte apa. Așa face cu toți cei care o privesc prea adânc”. Și a plecat încet, pierzându-se în ceață.

Tăul fără fund din Teştioara rămâne un loc în care granița dintre realitate și legendă se dizolvă. Un loc unde natura și mitul trăiesc împreună, respirând același aer umed al pădurii.
Poate nu e nevoie să afli dacă are fund sau nu. Poate misterul e tocmai ceea ce-l ține viu. Pentru că unele ape nu sunt făcute să fie înțelese. Ci doar simțite.