Poiana Măgura – satul unde timpul s-a oprit, dar speranţa merge mai departe

Ascuns între dealuri împădurite, la capăt de drum, se află un sat care pare desprins dintr-o poveste: Poiana Măgura. O poiană mare, scăldată în liniște și aer curat. Pe hartă, e aproape dispărut. În statistici, nu mai există. Dar în realitate, trăiește. Are un singur locuitor și o frumusețe pe care nimeni nu o poate șterge.

Drumul asfaltat șerpuiește printre coline verzi, până sus, în sat. La intrare, două gospodării părăsite par să privegheze locul. Casele sunt goale, dar la ferestre atârnă încă ornamente cusute cu migală, amintiri fragile ale celor care au trăit aici. Curțile sunt îngrijite, vița de vie rodește, iar în spatele unei case crește o mică grădină de legume. Semne tăcute că satul nu s-a lăsat biruit.

Mai departe, în centru, imaginea se schimbă. Cabane noi, pensiuni, gazon îngrijit. Poiana Măgura renaște, încet, prin turism.

Omul care nu a plecat

Pe vârful dealului, într-o casă albă, locuiește Sandor. Moricz Sandor. Are 66 de ani și e singurul locuitor al satului.

Casa lui e proaspăt renovată, lemnele pentru iarnă sunt așezate cu grijă în șură. În curte, aleargă câteva găini. Îi asigură hrana zilnică, alături de grădina plină de legume. Lângă el, doi câini. Tovarășii de nădejde.

„După ce tata s-a stins și mama a ajuns la pat, am rămas aici să am grijă de gospodărie. De atunci, trăiesc singur. Dar nu mi-e greu. E liniște. E bine”, spune cu un zâmbet senin.

Singurătatea nu-l apasă. Mai vin turiști, îl mai vizitează prietenii. Rareori coboară până la Ilișua pentru cumpărături. Satul îi oferă aproape tot ce are nevoie.

Amintirile celor plecați

Deși Poiana Măgura număra peste o sută de suflete în anii ’50, astăzi poveștile locului sunt păstrate de cei care au plecat.

Csoka Erzsebet, 83 de ani, își amintește copilăria aici ca pe un vis frumos:
„Crăciunul era magic. Colindam din casă în casă, credeam că Domnul a coborât între noi. Oamenii erau ca frații – se ajutau la case, la muncă. Era o legătură între săteni pe care n-o mai găsești astăzi.”

Viața nu a fost ușoară. Tatăl i-a murit pe front, mama a crescut singură șapte copii. La școală mergea în fustă, și iarna, și vara, cu o geantă împletită din pănuși de porumb. Dar dorința de a învăța era mai puternică decât lipsurile.

Sătenii și-au dorit atât de mult o școală în sat, încât au construit-o chiar ei, cu mâinile lor. În 1965 au inaugurat-o cu muzică, dans și bucurie. A fost mândria Poienii Măgura.

Astăzi, clădirea e pe cale să fie transformată într-un centru pentru tabere de vară, după ce a fost preluată de Parohia Reformată din Ilişua.

„Nu e semnal la telefon acolo, și asta e minunat. Vrem să facem un loc unde copiii să se joace liber, aproape de natură”, spune Nemes Renata, preoteasa din Ilişua.

Un sat care refuză să moară

Casele părăsite încep să fie renovate. Copiii celor plecați se întorc în weekenduri sau în vacanțe. Pensiunile atrag turiști. Poiana Măgura, satul care a ajuns să aibă un singur locuitor, își caută din nou drumul spre viață.

Poate că la următorul recensământ, cifra zero va dispărea de lângă numele satului. Iar Sandor nu va mai fi singur. Poate că atunci, între dealurile împădurite, se vor auzi din nou râsete de copii și clinchet de colinde, așa cum își amintește Erzsebet.

Până atunci, satul trăiește în pași mici. Și respiră prin frumusețea lui, prin poveștile oamenilor care l-au iubit și prin inima unui singur om, care a ales să rămână.