Redacția
Am observat, de altfel ca si dumneavoastra si ca toti iubitorii de frumos ai mapamondului, ca celebrele lucrari artisice ale Antichitatii si ale Renasterii (si aici ma refer la sculptura) aveau acelasi numitor comun:armonia. Tot ce e subsumat armoniei, existentei armonioase se bazeaza pe echilibru. Derapajele catre extreme oripileaza intr-un fel anume orice fiinta rationala, simtitoare si educata. Iubim absolutul, dar nu-i toleram tariile si rigorile. Miracolul mortii, maretia si nemarginirea ei ne fascineaza si ne inspira, dar nu ne-am darui in veci noptii, nefiintei. Ii veneram pe sfinti, cat si pe marii pacatosi, dar n-am trai nici o secunda alaturi de Sfantul Pavel sau de doctorul Mengele. Chestiunea este ca adevaruri partiale nu exista. Operam aici doar cu cele doua valori abisale plus si minus infinit, care evident nu se intalnesc niciodata. Din pacate, in contextul amintit, tot ce nu e just si exact este complet fals. Nu exista minciuna mica sau mare, pacat usor sau pacat greu si nu poti fi onest cu tine, cu altii, cu Dumnezeu insusi, doar pe jumatate. Nici una dintre problemele, framantarile, deciziile noastre de ordin spiritual nu poate fi privita la intamplare, nici macar gradual sau selectiv, iar confortul oferit de improvizata zona mediana (mediocritatea, vreau a zice), calduta, gri, pe care am nascocit-o din nevoia de a ne obloji relatia cu noi insine, este, si asa va ramane, o mare pacaleala a sufletului. Si deodata incepem sa ne simtim rau fata de noi, sa ne desconsideram, iar stima noasta de sine scade dramatic. Si cel mai trist este ca nu reusim sa ne carpim iubirea fata de propria noastra fiinta, darmite de cei din jur.
Alina Rad
