Simeon și Muntele Minunat

Dragi cititori, sfântul Paladie spunea explicit că ”cele contrare se vindecă prin cele contrare”, adică răul se vindecă prin virtutea opusă lui. De-a lungul timpului, Dumnezeu a intervenit în istorie, pregătind oameni care să atingă cote maxime de sfințenie, tocmai pentru a lecui cotele maxime de rău. Unul dintre acești oameni fascinanți, plăsmuiți de Creator, este și sfântul Simeon din Muntele Minunat, cel care este cinstit astăzi în calendarele bizantine.

El s-a născut în Antiohia, în anul 521 și face parte din pleiada de sfinți stâlpnici, sfinți care au dus o viață uimitoare și peste fire, locuind preț de mai mulți ani în vârful unor stâlpi de piatră. Simeon a fost un ascet deosebit de aspru și un învățător iscusit, cunoscut pentru dăruirea sa totală față de proiectul divin.

Încă din tinerețe, Simeon a avut darul profeției și al vindecării. Petrecea mult timp în rugăciune, vindeca bolnavii și îi ajuta pe săraci cu tot ceea ce dispunea. În urma unei puternice inspirații divine, Simeon s-a urcat pe un stâlp înalt de 40 de metri construit de monahi, unde a petrecut timp de 68 de ani în rugăciune și asceză. Istoricul Evagrie Ponticul a menționat că Simeon trăia doar cu ramurile unui arbust care a crescut lângă Theopolis. De acolo de sus, având chipul unei torțe spirituale, Simeon se ruga neîncetat pentru lume, sfătuindu-i pe cei descumpăniți și proclamând adevărurile de credință împotriva ereticilor. Pentru vrednicia sa, a coborât de pe stâlp doar pentru a fi hirotonit diacon și, ulterior, preot, de către episcopul Seleuciei, după care s-a urcat din nou.

Spre sfârșitul vieții sale, Simeon a stat pe o coloană lângă un munte din apropiere de Antiohia, numit datorită minunilor sale ”Muntele Minunat” și a murit aici. Capul sfântului Simeon se află la Mănăstirea Neamț, aceste relicve fiind dăruite mănăstirii de către voievodul Ștefan cel Mare.

Dragilor, prin viața extraordinară a acestor sfinți stâlpnici, Dumnezeu ridică atât de sus nobilele exigente morale, tocmai pentru ca noi să vedem, să înțelegem, să ne desprindem de toate dependențele materiale, efemere și să zărim eternul. Cu siguranță numai harul divin a putut să-l ajute pe Simeon să trăiască în acest mod atât de neobișnuit și radical. Dar omul, atât de îndărătnic și irațional, a avut nevoie dintotdeauna și, cu preponderență astăzi, de lucruri radicale pentru a se lăsa convins.

Sfântul Simeon să ne ajute să dărâmăm stâlpii îndoielilor și munții necredinței, pentru a putea vedea cu claritate cupola măreață ce stă deasupra.