Pilda din Evanghelia de la Luca 18,10-14 pune foarte bine in lumina contrastul dintre cei doi oameni care s-au suit la templu, la unul din ceasurile obisnuite de rugaciune ale evreilor, sa se roage.
1. Fariseul, aristocrat, pretuit de conationali pentru cunoasterea legii lui Moise si implinirea prescriptiilor si ritualelor ei, sta semet in fata altarului, cu fruntea sus si se roaga laudandu-si calitatile si faptele lui externe.Nici un semn sau gest de umilinta nu face: fata nu si-o apleaca si genunchii nu-i indoaie in fata atotputerniciei si dreptatii dumnezeiesti, incat parca ar zice ca nu este alt om mai bun, mai cinstit si mai sfant ca el pe pamant.
2. Vamesul, un om putin pretuit, daca nu chiar urat si dispretuit de semeni pentru serviciul sau, prin care se punea in slujba stapanitorilor straini, adunand si incasand taxele pentru stapanitori. Rugaciunea lui izvorata din duh umilit, inima franta si smerita, este bine primita inaintea lui Dumnezeu. El nu judeca si nu acuza pe nimeni, nu dispretuieste si nu osandeste pe nimeni, decat pe sine insusi. {inand ochii aplecati spre pamant, rosteste doar:,,Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”(Luca 18,13).
Din atitudinea celor doi oameni intelegem cat de mari si pagubitoare sunt urmarile mandriei, si cat de mari si binefacatoare sunt darurile smereniei, atat in raportul cu Dumnezeu, cat si cu noi insine si cu obstea in care traim. Mandria, cu numeroasele ei aspecte si numiri: vanitatea, orgoliul, trufia, fala este pacatul cel dintai si cel mai mare, pricina si izvor al tuturor caderilor. Prin mandrie au cazut ingerii si primii oameni, din dragostea si ascultarea de Dumnezeu. Mandria ne indeparteaza nu numai de Dumnezeu, izvorul binelui, al sfinteniei si al adevarului, ci ea ne izoleaza si de semeni- de durerile si lipsurile lor, inchizandu-ne in egoismul preocuparilor noastre, vazand permanent paiul din ochiul aproapelui si neobservand barna din ochii nostri. Omul mandru si trufas isi vede numai calitatile si vredniciile sale, nesocotindu-si defectele si greselile. La semenii sai, vede numai defectele, fara sa le recunoasca si calitatile. Fariseul se ruga, postea, da zeciuiala, nu era desfranat, rapitor sau nedrept, dar toate acestea imbracate in haina mandriei isi pierd valoarea. Cineva facea o comparatie si zicea: ,,Daca aprinzi toate virtutiile in tine ca lumanari mari, vei savarsi mult bine; daca vei pastra si cultiva mandria si iubirea de marire, dorind lauda oamenilor, aceasta va stinge toate lumanarile aprinse, ca si un vant puternic. si daca le vei mai aprinde, vantul iar le va stinge. De aceea opreste mai intai vantul mandriei”(V. Velimirovici).
Smerenia in raport cu Dumnezeu si modestia in relatiile cu semenii ne aduc darurile iertarii si ale pacii, ale linistii si multumirii sufletesti, ale increderii si dragostei fratesti. Omul modest isi recunoaste lipsurile si greselile sale si nu-si etaleaza calitatile. La semenii sai el vede mai intai calitatile si mai putin defectele. Pilda si exemplul cel mai stralucit de smerenie ni l-a dat Mantuitorul Iisus Hristos, Care fiind ,,stralucirea maririi”- ,,s-a smerit pe sine facandu-se om si ascultator pana la moarte si inca moarte de cruce”(Filipeni 2,8). De asemenea si Maica Domnului nu pomeneste de alte virtuti ale sale- desi le avea in cel mai inalt grad- ci vorbeste doar de smerenie-umilinta. ,,Ca a cautat(Domnul) spre smerenia roabei Sale”(Luca 1,48). Domnul Iisus ne spune si noua: ,,Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre”(Matei 11,29).

Post Views: 63