Calul lui Alexandru

 

Ziua bună, dragi cititori!

Atunci când împlini două zeci de ani, Alexandru cel Mare primi în dar de la tatăl său, regele Filip, un cal pe care nimeni nu reușise vreodată să-l stăpânească: Bucefal, un cal cu o înfățișare frumoasă dar îndărătnic și sălbatic din fire Alexandru vroia cu orice preț să-l îmblânzească.

• Fiul meu, avem atâțea alți cai, de ce nu găsești oare altul? Îl întrebă bunul rege Filip.

Însă Alexandru vroia să-l îmblânzească numai pe Bucefal. Încerca aceasta de trei luni și, cu toate mângâierile și șoaptele prietenești, nu izbutise să-l încalece nici o clipă.

Aceia care încercaseră aceasta înaintea sa îi ziceau:

• Înțelege Alexandru, dă-i drumul în pădure până nu-ți face rău!

Într-o zi, privind la sălbaticul său prieten, Alexandru își dădu seama că acel cal își ținea capul plecat, aproape ascuns între picioare. Acestea se petreceau sub soarele arzător al amiezii.

Cugetând un pic, Alexandru își aminti că Bucefal făcea mereu așa în zilele însorite și niciodată seara sau în zilele urâte. El considerase că era mai ușor să încerce să-l îmblânzească în zilele înnorate. Dintr-o dată, îi veni o idee: ”Poate că îi este teamă de soare.”

Când soarele strălucea mai tare pe cer, Alexandru sări înaintea lui Bucefal, îi prinse bine capul în mâini și, cu toată puterea, îl făcu să și-l ridice spre cer. Ochii calului se ațintiră pentru prima dată spre soare. Alexandru își dădu seama că nu mai fulgerau ca înainte, ci deveneau tot mai blânzi. Păreau chiar că ar surâde.

Atunci când tânărul slăbi strânsoarea, capul calului rămase ridicat, mândru și liniștit. Alexandru scăpă un strigăt de uimire, îl îmbrățișă, îl încălecă dintr-o săritură și o porni nebunește la galop prin câmpiile Macedoniei.

Bucefal învinsese teama de a privi la soare.

Dragilor, acesta este strigătul unei religiozități răsturnate, aceea a ateilor sau a ”căldiceilor” în credință. Nu știu, sincer, care dintre ele este mai dăunatoare pentru noi. Neantul, sau compromisul?

Dumnezeu inspiră teamă. Câți oameni nu sunt speriați de Dumnezeu? Câți dintre noi nu-i vorbim în grabă, fără a-L privi în față, și, deîndată ce putem, cu un oftat de ușurare, ne îndepărtăm de El pentru că ne deranjează? sau, pentru că privind la El ar trebui să schimbăm prea mult din noi…Câți dintre noi, încrezători până la paroxism în ”siguranța” progresului științific, nu fugim isteric și ne izolăm, căzând vulnerabili și dezarmați la primul ”musafir” nechemat al suferinței și al primejdiei?

Laureatul premiului nobel pentru literatură, Herman Hesse, remarcă cu multă înțelepciune: ”Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul, într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei.”

Vă invit la o reflecție!