Ziua bună, dragi cititori!
Un om nu putea să mai vadă nici un lucru frumos și bun în jurul său. Viața prozaică de zi cu zi acoperea caracaterul măreț al menirii sale. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr în creștere, luă o piatră mare și o așeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet zeflemitor. Palmierul căuta să-și arunce povara. Se scutură și se îndoi, dar nu reuși. Își înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi și căldura soarelui din înălțimi îl metamorfozaseră într-un palmier regesc care putea să ridice și piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de isprava sa. Atunci puternicul palmier își plecă coroana, îi arătă piatra și-i spuse: ”Îți mulțumesc. Povara ta m-a făcut puternic.”
Descoperind cu frenezie paradoxurile din inima creștinismului, Augustin de Hipona obișnuia să spună: ” Povara mea este bucuria mea și bucuria mea este povara mea.”
A vorbi despre suferință nu este un lucru ușor. Discursul este una, experiența trăita este alta. De cele mai multe ori suferința scandalizează, provoacă revoltă și tot soiul de reproșuri.
Dumnezeu nu ne dă o explicație absolută despre suferință, dar ne dă un sens și o valoare supremă care ne eliberează de disperarea absurdului și a inutilității durerii.
Pentru a ne înălța gândul și trăirea către astfel de idealuri, trebuie mai întâi să pătrundem misterul suferinței lui Hristos. Binele a învins pe cruce și viața a căpătat o valoare sublimă prin suferință. Învierea s-a produs după moarte. Acestei suferințe supreme îi suntem datori pentru toate.
Viața superioară a palmierului din poveste a început odată cu exploatarea suferinței sale. Asemeni lui, suntem chemați și noi să dăm valoare suferinței noastre și să trăim în mod creator. Suntem chemați să aruncăm cu lumină, să acceptăm cu seninătate și robustețe lăuntrică suferința. Să ne lăsăm transformați de ea și să-i contemplăm în profunzime esența și rostul.
Vă invit la o reflecție!