Sfintele Evanghelii amintesc şi de un grup de femei pioase „care şi cand era El in Galileea mergeau după El şi Ii slujeau” (Mc. 15,40,41, Lc.23,55) şi care „urmase din Galileea pe Iisus slujindu-L” (Mt 27-55,56). Aceste femei I-au fost credincioase Domnului Iisus nu numai pană la moarte, ci şi după moarte. Apostolii n-au dovedit o astfel de credincioşie, deşi işi luase cu toţii un angajament in acest sens (vezi Mt. 26,35). Mironosiţele-căci din ziua Invierii aşa se vor numi aceste femei pioase, Il caută insă şi atunci cand nu-L ştiau decat ca pe Răstignitul lepădat, batjocorit şi dispreţuit de toţi, mort pe crucea infamă a făcătorilor de rele. Sunt deci prezente pe Drumul Calvarului; sunt prezente la punerea Lui in mormant, in graba dinaintea sambetei. şi, socotind că, tocmai datorită acestei grabe, trupului pus in mormant nu i s-au făcut toate cele cuvenite- şi mai ales tot ceea ce le poruncea dragostea lor nemărgintă- indată ce opreliştea Sabatului incetează, ele pregătesc miresmele cuvenite şi, dis-de-dimineaţă, biruindu-şi frica, iată-le langă mormantul lui Iisus! Nu ştiau prea bine cum se vor descurca. Ce vor spune şi ce vor face in faţa străjerilor puşi de Sinedriu să păzească mormantul cu străşnicie? Cum vor putea să rostogolescă piatra grea de pe uşa mormantului? Iubirea insă nu cunoaşte frica; „ea toate le crede, toate le nădăjduieşte” (1 Cor. 13,7). Răsplata pe care o primesc pentru credincioşia şi devotamentul lor e pe măsură. Se invrednicesc să-L vadă ele mai intai biruitor asupra morţii, şi să fie cele dintai vestitoare ale invierii Domnului. Din pilda vieţii lor, vedem ce program se deschide pentru femeie: acela de a fi cat mai aproape de durerile şi suferinţele neamului, in toate vremile, de a mangaia şi de a nu lăsa să se stingă nici o clipă in inima lui lumina biruinţei binelui şi a iubirii. Desigur, femeia poate aduce o contribuţie preţioasă in toate domeniile de activitate, in spital, la catedră, in cultură şi artă, chiar şi in tehnică. Biserica cere insă femeii, ca in toate acestea să nu uite că altarul principal in care a randuit-o Dumnezeu, este FAMILIA. Acolo, femeia e stăpana şi regina vieţii. Femeia este, in primul rand, SOţIE. Ea a fost făcută de Dumnezeu ca să-i fie de ajutor soţului (vezi Facere 2,18), să fie alături de soţul ei şi in bucurii, şi in necazuri, insoţindu-l pană la mormant. Prin muncă cinstită, viaţă aleasă, dragoste deplină şi devotament conjugal, ea trebuie să devină o „cunună bărbatului ei”(Pilde 12,4). Femeia MAMă, cu drept cuvant poate fi numită şi socotită „impreună lucrătoare cu Dumnezeu”. Ea dă viaţă din viaţa ei, aduce in lume o fiinţă nouă. Uitandu-se pe sine, mantuind pe ai săi, adică o lume de urmaşi, prin răbdare ingerească, dragoste şi sacrificiu, aduce in braţe de mamă destinul neamului omenesc. Fericirea noastră, a tuturora, se infiripă la bătaia caldă a inimii mamei noastre.

Post Views: 76