Sfinții Petru și Pavel: apostoli și martiri

 

Ziua bună, dragi cititori!

Astăzi, biserica de rit bizantin și latin îi celebrează pe sfinții apostoli și martiri Petru și Pavel.

După Fecioara Maria, sfinții Petru și Pavel, împreună cu sfântul Ioan Botezătorul, sunt sfinții amintiți în anul liturgic de cele mai multe ori și cu cea mai mare solemnitate.

Mult timp s-a considerat că 29 iunie ar fi fost ziua în care, în anul 67, ei și-au mărturisit credința prin vărsarea sângelui, sfântul Petru pe Colina Vaticană, iar sfântul Pavel în localitatea numită astăzi Tre Fontane. În realitate, chiar dacă martiriul lor este de necontestat și este de asemenea dovedit istoric că s-a petrecut la Roma, nu se poate stabili cu certitudine nici ziua și nici anul morții celor doi apostoli. În timp ce pentru sfântul Pavel mărturiile vechi sunt de acord asupra anului 67, pentru sfântul Petru părerile sunt diferite și cercetătorii par să prefere anul 64, an în care, după cum afirma istoricul păgân Tacit, ”o nespus de mare mulțime de creștini” a murit în persecuția ce a urmat după incendiul Romei.

Cuvântul și sângele au fost forțele vii cu care Petru și Pavel, uniți cu Hristos, au născut creștinătatea prin cea mai înaltă culme a dăruirii.

Cine a fost Petru si Pavel? De ce este esențială viața și trăirea lor pentru noi, oamenii lumii moderne? Să ne împrietenim astăzi cu ei, să-i cunoaștem mai bine, în mod viu și autentic, nu superficial și exclusiv tradițional.

Petru s-a născut în Betsaida, pe țărmul mării Galileii și era pescar, împreună cu Iacob și cu Ioan. El era căsătorit și muncea din greu, dar își facea timp să asculte glasurile profetice ale lui Ioan Botezatorul. A devenit apostol al lui Iisus, care i-a promis că îi va da lui ”cheile împărăției cerului” și că își va întemeia pe el biserica. Petru a devenit fidel lui Iisus, în inima lui înflorind cele mai frumoase profesiuni de credință: ”Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice?” În șirul apostolilor, Petru apare întotdeauna primul și este prezent în toate momentele cruciale ale vieții Mântuitorului. El ajunge să-l renege pe Iisus în clipele cele mai dramatice ale patimilor, dar datorită căinței sale profunde este recuperat de Iisus și primește de la acesta misunea cea mai înaltă, aceea de a-i păstori ”oile”. Iată paradoxul iubirii lui Hristos și pedagogia sa extraordinară! Această iertare și dragoste desăvârșită a Mântuitorului determină total viața și martiriul eroic al lui Petru, care, la finalul vieții, cere să fie răstignit cu capul în jos, pentru a răsplăti dragostea fără margini a Domnului său. Dragilor, aceasta este învățătura primordială ce ne-o lasă Petru: căința profundă, indiferent de răul săvârșit.

Pavel s-a născut la Tars, în Cilicia, în Asia Mică, pe vremea când Iisus avea aproximativ cincisprezece ani. El și-a petrecut copilăria în Tars, iar adolescența în Ierusalim, unde și-a început, din anul 35 d.H,  cariera de rabin. Pavel era evreu prin rasă și sânge și prin respecatarea foarte riguroasă a legii mozaice, definindu-se în această privință ca fiind ”făra cusur”, trăind ca ”fariseu în tagma cea mai strictă a religiei”. Încărcat de zel pentru legea iudaică și crezând că în acest fel îl servește cu fidelitate pe Dumnezeu, Pavel devine unul dintre cei mai de seamă prigonitori al creștinilor, ”persecutând peste măsură biserica lui Dumnezeu”( Galateni 1,13).

În timpul unei călătorii la Damasc, Pavel trăiește o copleșitoare experiență în care Iisus Hristos i se descoperă și-l întreabă: ”De ce mă persecuți?”

În urma acestei întâmplări, Pavel devine pentru noi exemplul perfect de convertire radicală.

Această iubire pătimașă și înflăcărată pentru legea mozaică, iubire care îl transformase într-un adevărat torționar, se preface acum într-o dăruire totală față de credința creștină, Pavel ajungând să afirme: ”Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.” Omul vechi devine acum omul nou, ”cucerit de Hristos” și aparținându-i întru totul pentru viață și pentru moarte. Pavel devine apostolul neamurilor, convertind nenumărați păgâni la credința creștină, dar trecând și prin nenumărate suferințe și chinuri din partea celor care ”voiau să răstoarne Evanghelia lui Hristos”. Pavel ne lasă moștenire cel mai drept și ideal antidot pentru viețile noastre, imnul adus iubirii, în scrisoarea sa către corinteni, în care iubirea autentică în spatele căreia este Hristos ”toate le suportă, toate le speră, toate le îndură…”( Cor 13,1-7).

Sfârșitul vieții sale îl surprinde la Roma, într-o atmosferă incendiară și ostilă. În urma biciurii până la sânge, este decapitat în afara zidurilor cetății, la doua mile de actuala bazilică ce îi poartă numele.

”De ce  mă persecuți?” Este o întrebare care ni se adresează și nouă astăzi…De ce persecutăm morala, de ce persecutăm dreptatea, credința, libertatea conștiinței…de ce persecutăm iubirea?

Care sunt garanțiile credinței și ale apostolatului celor doi stâlpi ai bisericii creștine? Viața lor! Ei s-au lăsat biciuți, torturați și uciși doar pentru ca adevărul faptelor și învățăturilor răspândite de ei să rămână în lumină, să dăinuie. Nimeni nu ar fi într-atât de nebun încât să se lase supus celor mai groaznice chinuri, pentru niște născociri și închipuri.

Petru și Pavel rămân pentru noi campioni ai curajului, ai sincerității și ai credibilității. Cuvintele lor le-au fost viața, iar eroismul trăit a depășit limitele tăriei lăuntrice și ale nobleței.

Să le cinstim astăzi amintirea și viața! La mulți ani celor care le poartă numele!