Monseniorul Vladimir Ghika, de la prinț la ”vagabond”

 

” O! Zi care sfârșești, dă-mi lecție de cum se moare!”

Ziua bună, dragi cititori!

Cine a fost Monseniorul Vladimir Ghika? Pentru cei care nu îl cunosc, iată o scurtă trecere prin viața și trăirile unui mare suflet.

Vladimir s-a născut la data de 25 decembrie 1873 în Constantinopol, Imperiul Otoman. El a fost un prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român biritual (latin și bizantin), nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir a fost Ioan Grigore Ghika, diplomat, ministru al aparării și ministru de externe al României. Pe mama lui Vladimir a chemat-o Alexandrina Moret de Blaremberg, ea fiind descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței.

A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte atașată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotențiar al României în Imperiul Otoman. În anul 1895 a urmat la Paris Facultatea de Științe Politice și în paralel a frecventat cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde își va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor, Angelicum. În această perioadă (1902), după un misterios discernământ, face profesiunea de credință catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

În următoarea perioadă devine unul dintre pionierii apostolatului laical și își desfășoară extraordinara activitate în lumea întreagă: București, Roma,Paris, Congo, Tokyo, Sindey, Buenos Aires… 

Întors în țară, se dedică operelor de caritate și deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la București, pune bazele marelui spital și sanatoriu Sfantul Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 și se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.

În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma, de răniții de război, trecând de la ambiențele diplomatice la cele populare cu o naturalețe surprinzătoare.

În 7 octombrie 1923  a fost sfințit preot la Paris și a rămas să-și desfășoare misiunea sacerdotală în Franța până în anul 1939. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra și în ritul bizantin. Prințul Ghika a devenit astfel primul preot român biritual din Vechiul Regat.

La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al Doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja, rămânând pentru același motiv în București când vor începe bombardamentele aliate.

După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleași motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge și torturat. În urma procesului desfăşurat în 1953, când se apără singur, este condamnat la trei ani de închisoare.

În închisoare și-a consacrat tot timpul problemelor celorlalți deținuți. Într-o seară le-a spus: ”Închisoarea aceasta era sfântă și noi nu bănuiam!”

În ianuarie 1954 este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare. Fiul amiralului Fundățeanu, deținut și el, i-a purtat de grijă. În ziua de 13 mai 1954, Vladimir Ghika i-a spus: ”Azi vă ostenesc pentru ultima dată, de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi muri.” N-a mai mâncat, s-a rugat mult și a mai vorbit puțin pentru a le mulțumi celor din jur. Conform biografei sale, Elisabeth de Miribel, Vladimir a murit în tăcere în ziua de 17 mai, în timp ce Mgr. Bârlea dă ca dată a morții sale 16 mai.

La data de 27 martie 2013, papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan, ucis din ură față de credință”, iar la data de 31 august 2013, Vladimir Ghika a fost beatificat, în urma Sfintei Liturghii celebrate la Bucuresti.  Biserica greco-catolică și romano-catolică îi celebrează memoria la data de 16 mai.

Monseniorul Vladimir Ghika a renunțat la o carieră diplomatică îmbietoare în favoarea celor mai defavorizate medii…suferinzii din spitale, din închisori, sau locatarii cartierelor decăzute. Acest prinț al blazonului darmai ales al nobleței interioare, devine ”vagabondul” iubirii lui Christos. Gratiile nu i-au putut îngrădi libertatea, călaii nu i-au putut frânge curajul, ura nu i-a putut stinge dragostea pentru Dumnezeu și pentru semeni. Doar concepția sa despre Dumnezeu au dat socoteală de uimitoarea sa forță morală și de robustețea spiritului său. El spunea mereu că a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putința de a fi fericit chiar și în cele mai cumplite nenorociri.

Dragi cititori, într-o lume modernă pe cale de ”de-spiritualizare”, Vladimir Ghika ne lasă moștenire pilda vieții sale, valoroasele sale scrieri și meditații spirituale, care ne ajută atât de mult să jalonăm calea confuză și șovăielnică a vieților noastre cu reperele care ar trebui să fie esențiale. ”Sufăr, și sufăr pentru că sufăr; socotind că nu am fost făcut pentru a suferi”. Dacă toate suferințele vieții noastre și-ar avea rădăcina în corecta situare față de Dumnezeu, viața noastră ar căpăta o cu totul altă dimensiune.

Să ne lăsăm inspirați de viața acestui fericit martir și să facem și noi zilele noastre memorabile pentru veșnicie, așa cum el ne-a învățat.

O zi minunată!

(Wikipedia; Doina Cornea, Monseniorul Vladimir Ghika Ultimele mărturii)