Redacția
Oamenii pămantului incă işi mai fac planuri, se mai şi sfădesc, străduindu-se impreună ori individual să găsească soluţii pentru supravieţuire, acum cand mai e vreme pană să iasă la treburile campului. Numai că anotimpurile, succesiunea şi desfăşurarea lor parcă nu mai indeamnă la a-ţi face, potrivit zicalei, iarna car, ci mai degrabă să gandeşti la ce va să vie. ţăranul n-are linişte din primăvară pană-n toamnă şi din toamnă pană-n anul următor. Şi o ţine tot aşa in speranţa că va găsi forta necesară trecerii peste incă măcar un an. O spe-ranţă caracteristică lui, un produs al spaţiului in care veşnicia s-a născut, in care pămantul şi roadele lui au semănat viaţă, un spaţiu in care acum există pamant nelucrat, dealuri care fug la vale, drumuri desfundate, case inundate. O ţară destrămată, cum spunea deunăzi un ţăran de pe Valea Almaşului. Pămant, programe, griji. Pămant pe care nu-l poate lucra, iar de-i reuşeşte recolta n-are cui o da, programe la care nu poate accede fiindcă n-are… bani, ori dacă incropeşte ceva, băncile ii incurcă iţele, griji pentru casă, familie şi copii. Vorbele sofisticate, balbaiala mai marilor vremii, presiunea birurilor tot mai mari sub motivaţia „alinierii” il fac să creadă mai degrabă in existenţa unui nou impe-riu ce ne doreşte supuşii lui şi nu a unei Europe care prin faţă ne vrea la fel ca ea. Prin spate insă… Aşa crede el, ţăranul. Şi aşa o fi!
