În spaţiul satului tradiţional românesc, Botezul Domnului, Boboteaza sau Apă Botează este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, alături de Paşti şi Rusalii, care se celebrează anual la 6 ianuarie, înaintea sărbătorii Sfântului Ion. Boboteaza reprezintă, de fapt, sărbătoarea dedicată botezului Domnului în apa Iordanului. Această sărbătoare, a Bobotezei, mai este cunoscută și sub numele de “Epifanie”, “Teofanie”, “Arătarea Domnului” sau “Descoperirea cuvântului Întrupat”.

Multe dintre ipostazele şi scenariile ritualice dezvoltate de celebrarea Bobotezei sunt legate de poziţionarea privilegiată a acestui moment augural în segmentul decupat în calendarul creştin popular de ceea ce denumim generic “sărbătorile de iarnă”: ziua Bobotezei încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în seara de Ajunul Crăciunului. Bibliografia cu caracter general a sărbătorilor româneşti  o prezintă drept perioada cea mai încărcată de obiceiuri agrare şi practici magice din calendarul popular.

În tradiţia populară, acestei sărbători creştine i s-au încorporat multe elemente ale unor rituri ancestrale de fertilitate, de purificare, de cinstire a sacralităţii apei şi focului, dar şi scenarii magico-ritualice cu finalitate erotică sau divinatorii.

În ziua de Bobotează, preotul sfinţeşte în biserică apa cea mare, într-un ritual liturgic consacrat, la acest moment participând întreaga comunitate. Se credea că apa sfinţită are proprietatea de a sfinţi orice atinge, şi, de aceea, oamenii îşi luau cu ei acasă, în canceauă, apă sfinţită.

În toate satele sălăjene, în ajun de Bobotează, preotul umbla cu crucea şi sfinţea casele cu apa sfinţită în biserică. De obicei, el era însoţit de cantor şi, uneori, şi de doi sau trei copii, care îi anunţau prezenţa. Toată lumea primea preotul în casă: se considera că era un mare semn de nenorociri în tot anul dacă cineva nu primeşte preotul în casă de Bobotează. Preotul stropea casa şi pe toţi locuitorii ei.

Sintetizând, din informaţiile culese, în toată zona Sălajului, de Bobotează este sfinţită casa, tinda, curtea, grajdurile, grădina şi livada, de către preot, pentru ca să se sparie duhul necurat, să fie roade şi spor în tot lucrul.  La Buciumi, busuiocul stropit de popă la Bobotează se pune într-un canceu de sticlă şi se păstrează tot anul, pentru că nu face mucegai niciodată şi păzeşte casa de rele şi toate celelalte de pe lângă casă.

Până la Bobotează e termenul scadent pentru peţitul fetelor; de aceea sărbătoarea  reprezintă “vârful vrăjilor de dragoste şi al ghicitului premarital” .

Aşadar, în seara de Bobotează, după interdicţii alimentare, fata de măritat mânca anumite alimente care îi stimulau, prin senzaţia de sete din timpul nopţii, capacitatea de a visa, mai ales vise erotice: de exemplu, tradiţia spune că fetele mâncau o bucată de pâine la Horoatu Crasnei, o jumătate de plăcintă foarte sărată, la Popeni şi la Var, o pască, la Chilioara sau un cocuţ numa din sare şi fărină, la Marin.

Suplimentar, ca o modalitate de stimulare psihologică, fata dormea pe locul de unde a sfinţit popa camera,  pe cămaşa unui fecior, pe o jirebie de cânepă,  pe locul unde a stat popa, adică într-un spaţiu bine delimitat unde fie predominau semnele masculinului faţă de care tânăra fată încerca să se apropie, fie se manifesta neîngrădit puterea prezenţei speciale a preotului, care, în imaginarul colectiv al satului tradiţional, era un garant al împlinirii dorinţelor.

Fetele care au trecut de 20 de ani şi erau deja fete bătrâne, înainte de a veni popa cu crucea, pentru a sfinţi casa la Bobotează, puneau sub ştergătorul de la intrarea în casă mărgelele de la gât. După trecerea popii, fata îşi lua mărgelele. Dacă popa nu a observat acest lucru, se spunea că fata se va mărita în căteva luni.

Dacă o fată dorea să ştie cum va fi viitorul soţ, mergea noaptea la o vie şi număra nouă pari. Cel de-al nouălea era însemnat. A doua zi se ducea să vadă cum era parul. Dacă era drept şi frumos, se spune că aşa îi va fi şi bărbatul.

Prin satele de pe valea Barcăului, copiii umblă în ajunul Bobotezei (sau, uneori, în ajunul Anului Nou), cu ţuraleisa; este vorba despre cete de copii până în 15 ani, cu straiţe în spate, care umblă pe la toate casele din sat şi dacă primesc un răspuns pozitiv la întrebarea: Primiţi cu ţuraleisa? încep urările pentru gazdă. Obiceiul are clare conotaţii apotropaice şi propiţiatorii, generat nu doar de textele scurte recitate cu voce puternică de copii, dar şi de zgomotele de tălăngi, clopote, tobe şi a strigătelor scoase de copii, menite să sperie duhurile potrivnice. Şi de această dată, femeile sunt cele care răsplătesc, prin daruri, pe cei care vin în casă: fetele de măritat sau, în lipsa acestora, stăpânele caselor oferă copiilor mere, nuci sau prune uscate.

La Drighiu şi la Halmăjd copiii ţuraleisători porneau pe la toate casele din sat, în ajunul Bobotezei, fără să aibă nici o legătură cu preotul care sfinţea casele, subliniindu-se, astfel, şi mai mult, caracterul magico-ritualic al obiceiului, separat de cadrul religios al Bobotezei, cu semnificaţia sa ecumenică de botez simbolic.

Acolo unde nu erau primiţi cu ţuraleisa, copiii făceau urări ironice.

După ce terminau de înconjurat casa, curtea şi anexele, copiii intrau în casă, unde, tot în sens ritualic, înconjurau masa, pentru ca toate urările lor să se concentreze asupra mesei; mai mult decât atât, scenariile arhaice ale obiceiului conservă tradiţia ca ceata de copii să înconjoare de 12 ori masa, pentru ca aceasta să fie îmbelşugată în toate cele 12 luni ale anului. (text preluat din articolul Cameliei Burghele – Boboteaza, între “sfinţirea apei de leac” şi “visatul drăguţului  – practici şi obiceiuri din satele sălăjene, apărut în revista Trasilvania, 2010).

Post Views: 194