Multe se pot spune despre El, dar cu siguranţă nu poţia aduna pe o coală de hartie tot ceea ce simţi şi ceea ce crezi despre cel ce a fost, este şi va rămane oglinda sufletului romanesc. M-am aşezat la masă şi răsfoind filele unei cărţi, ingălbenite de trecerea timpului, zăresc un tanăr „cu ochii mari/Cat istoria (M. Sorescu), un tanăr ce-mi aminteşte de oameni „cărora le plăcea să spună /Seara in jurul focului poezii – Mioriţa, şi Luceafărul şi Scrisoarea III…”De fapt cine a fost Eminescu? . Mai intai de toate poetul – nepereche a fost un om cu un destin asemănător multora dintre semenii noştri, care a urcat cu paşi repezi treptele existenţei. Poate că mulţi dintre cei de astăzi au călcat pe urmele paşilor săi, au invăţat la aceeaşi şcoală, au hoinărit prin aceiaşi codri seculari, dar fiindcă geografia fizică nu are nimic a face cu cea a sufletului şi a minţii, undeva trebuie făcută diferenţa. El a fost „excesiv de sensibil” (Ibrăileanu), neputand să accepte minciuna şi demagogia, ura şi avariţia. Intr-un cuvant „mizeriile vieţii”. „Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine”, ii scria el femeii iubite. Eminescu se resemnează prin scris, aşteptand cu nerăbdare mana binefăcătoare să-i poposească pe frunte şi să-i aline neliniştile. Cand am inchis cartea, o pace nemaintalnită m-a cuprins şi un gand al lui Noica mă iscodea aievea; „Cărui popor i s-a mai făcut darul acesta..?.”

Un gand
Dor mi se face cateodată
de plopii fără soţ, de seri cu tei,
de steaua care plange-nsingurată
atat de tristă-n nemurirea ei

Zeul veşnic tanăr al literaturii romane
Descendent al unei vechi familii romaneşti din Moldova de Nord, cu rădăcini rurale din partea ambilor părinţi, cel mai mare poet roman, Mihai Eminescu, s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Tatăl Gheorghe Eminovici, din Călineştii lui Cuparencu, om instruit, se ridicase la rangul de căminar, avand o moşie răzeşească la Ipoteşti, langă Botoşani, iar mama, Raluca, era fiica stolnicului Iuraşcu din Joldeşti. Eminescu işi incepe studiile cu un profesor neamţ, studii continuate apoi la Botoşani şi la Cernăuţi la „Naţional Hauptschule” şi „K. K. Ober-Gymnasium”. Moartea magistrului iubit şi stimat, profesorul ardelean de limbă romană, Aron Pumnul, il indepărtează definitiv de Cernăuţi, dar ii prilejuieşte şi debutul literar cu poezia ocazională „La mormantul lui Aron Pumnul” publicată intr-o broşură din ianuarie 1866 a „Invăţăceilor gimnazişti”. In acelaşi an debutează in revista „Familia”, cu poezia „De-aş avea…”.
Părăsind Bucovina, destinul ii poartă paşii prin Transilvania şi Muntenia, ca sufleur şi copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul National din Bucuresti, pană cand acest pelerinaj este intrerupt de intervenţia tatălui său. Căminarul il trimite pentru studii superioare la Viena, unde intre anii 1869-1872, audiază cursuri de filozofie, limbi romanice, medicină, economie politică, concomitent desfăşurand o activitate entuziastă in cadrul societăţii studenţeşti „Romania jună”, legand in acelaşi timp prietenii trainice, cum ar fi aceea cu marele nuvelist ardelean Ioan Slavici. După o perioadă de colaborare la revista „Familia”, Mihai Eminescu incearcă o apropiere de cercul junimist, in care lucrările sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei „Convorbiri literare” („Venere si Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est!^) apar in 1870 şi 1871, servindu-i lui Maiorescu drept argumente principale in definirea „direcţiei noi”.
In anul 1872 revine in ţară, moment in care mentorul „Junimii”, Titu Maiorescu, il determină să-şi continue studiile la Berlin, cu un ajutor bănesc acordat de revistă. La Berlin urmează cursuri de filozofie, istorie, limbă sanscrită şi mitologie comparată. Reintors la Iaşi lucrează ca director la Biblioteca centrală, revizor şcolar (1875-1876), perioadă in care il cunoaşte şi se imprieteneşte cu Ion Creangă. Din octombrie 1877 este redactor la Bucureşti la Ziarul conservator „Timpul”, alături de Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, pană in vara lui 1883. Sunt anii cei mai fructuoşi, dar şi de muncă epuizantă, incheiată cu instalarea definitivă a bolii care-i va marca tragicul destin.
Deosebit de exigent, a publicat puţin in cei 17 ani de activitate literară. In decembrie 1883, apare ediţia maioresciană, cuprinzand 61 de poezii (plus 3 variante la „Mai am un singur dor”) şi 17 inedite. Şi totuşi, opera lui Eminescu este imensă: peste 15.000 de pagini de manuscris, conţinand poezii, nuvele, un roman, incercări dramatice, care au fost şi continuă să fie valorificate de către eminescologi.
Toate direcţiile şi orientările din literatura romană şi-l dispută pe Eminescu, tradiţionalştii şi modernii, clasicii şi romanticii, simboliştii şi impresioniştii şi, in mod surprinzător, fiecare găseşte temeiuri de afiliere, căci Eminescu reprezintă pentru toţi nostalgia eternă a artei şi ipostaza desăvarşirii ei. Chipul de „tanăr zeu” al poetului mort la 39 de ani domină şi, cu siguranţă, va domina şi in viitor literatura romană.

Post Views: 53