Aşa după cum o spune şi numele satului, multe gospodării din Păduriş sunt, pur şi simplu, înconjurate de pădure. A trăi izolat în acest sat nu e o „invenţie” a anului în care pandemia de Coronavirus a impus noi reguli, ci o realitate cu care localnicii se confruntă dintotdeauna. E adevărat însă că în ultimii ani tot mai mulţi orăşeni, originari sau nu din Păduriş, vin aici, practic în mijlocul naturii, să-şi petreacă verile, departe de agitaţia cotidiană  a civilizaţiei secolului XXI, dar cu mare parte din confortul ei. Oameni care au copilărit în sat, au trăit şi muncit o viaţă la Cluj Napoca sau Zalău, aleg acum să-şi trăiască anii de pensie la Păduriş.

Aurica Onaca îşi aminteşte cu nostalgie de anii în care trebuia să meargă şapte kilometri până la şcoală în satul vecin, Stupini, chiar dacă, pe perioada iernii, era nevoie de copii mai mari să-i scoată din zăpadă. A făcut asta timp de patru ani, pentru a absolvi măcar opt clase, în condiţiile în care în Păduriş era doar şcoală primară.   

„Eram 19 care mergeam până în Stupini la şcoală, peste Curmătură, peste deal. Sunt vreo şapte kilometri până acolo. Iarna era o zăpadă, că ne trăgeau copiii mai mari de picioare să ne scoată din foităcituri. Cam trei-patru săptămâni, în perioda cea mai grea, ne ţineau părinţii în gazdă, în Stupini. Părinţii nu aveau un loc de muncă. Tata ducea care cu lemne, pălincă şi silvoiţă la câte-o bătrânică, să ne ţină în gazdă în perioada cea mai grea. O fost tare grea perioada aia. Porneam de aici la şase dimineaţa, să ajungem la opt la şcoală. Ieşeam la ora unu de la şcoală, mâncam merindea din straiţă şi cam la ora trei ajungeam acasă, unde părinţii ne trimeteau la fân, la otavă sau la alte treburi în gospodărie”, povesteşte Aurica.

Au fost vremuri grele, mai ales că tatăl i-a murit chiar când era în clasa a VIII-a, ceea ce a obligat-o să renunţe a mai spera la liceu sau la o facultate. Pe lângă greutăţile materiale, nu de puţine ori avea de suportat şi răutățile unor colegi mai înstăriţi sau chiar ale profesorilor.   

„Într-o zi au venit în vizită profesorii şi dirigintele. Când au ajuns, eu fierbeam bostani pentru porci. În ziua următoare m-au spus la şcoală că m-au găsit fierbând bostani şi au râs toţi copiii din clasă, care au avut o situaţie mai bună. Dar nu te puteau ţine părinţii, să nu lucri nimic. Cu greu am făcut opt clase la Stupini. Patru ani, să te duci până acolo şi înapoi pe jos. Apoi nu m-am mai dus nicăieri, că a murit tata. Am plecat la Cluj Napoca, la o soră, iar apoi mi-am găsit un serviciu şi m-am căsătorit. Nu aveam nici 18 ani. De atunci, suntem împreună, de 45 de ani”, spune femeia.

A lucrat mare parte a carierei la fabrica Porţelanul din Cluj Napoca, iar soţul, Simion, a fost mezelar în acelaşi oraş. Au reuşit să-şi cumpere un apartament în oraşul de pe Someş, însă greutăţile de care avut parte toată viaţa i-au adus din nou la Păduriş, unde locuiesc şi acum, într-o casă construită iniţiat mai mult ca o cabană de vacanţă, după ce casa părintească a Auricăi a fost distrusă de o alunecare de teren, în anii 70.

Casa are o cameră, bucătărie şi baie şi beneficiază de aproape toate facilităţile de la oraş: energie electrică, apă captată de la un izvor din apropiere, maşină de spălat rufe, televiziune prin satelit şi telefon fix, pentru că nu există semnal de mobil. Aurica şi-ar dori şi internet, pentru că „de acolo poţi afla multe”, dar deocamdată nu există această posibilitate.         

„Practic, trăim în pădure. E foarte pustiu în timpul iernii. Au fost ierni în care zăpada ajungea până la genunchi şi nu putea veni nici maşina cu pâine. Dar noi ne asigurăm de toamna, cu făină de grâu, de mălai. Avem şi cuptor de pâine. Până anul acesta am avut şi o vacă. Problema era că nu mai stătea la mâncare şi umbla tot după prune şi după mere. Trebuia să caut de ea. Dacă umblam după ea, nu mai puteam lucra nimic”, afirmă Simion.

Cu toate greutăţile şi cu toate că pensiile lor însumează abia 1.600 de lei, cei doi spun că sunt mulţumiţi cu ce au: pomi fructiferi, albine, o grădină frumoasă de legume şi mai ales liniştea din mijlocul naturii.

„Noi suntem îngăduitori. Tot ce ne lipseşte, o luăm ca binevenit. Ce nu avem, nu avem, însă ne descurcăm. Ce nu avem, suntem tot aşa de mulţumiţi cum am avea. A fost o viaţă grea, dar frumoasă. Suntem mulţumiţi. Doar atât regretăm, că nu am putut avea copii. Suntem oameni modeşti. Avem ce mânca, avem ce îmbrăca”, conchide Aurica Onaca.

O altă familie stabilită la Păduriş, după o lungă perioadă petrecută la Cluj Napoca, este cea a lui Boca Ioan. Pensionar, acesta se ocupă acum de cultivarea legumelor şi are o impresionantă livadă de meri şi pruni. Şi, pentru că tot e sezonul, merge periodic la cules de ciuperci, pe care le usucă mai apoi şi le pregăteşte pentru iarnă.

Dumitru Petruş, primarului comunei Hida, de care aparţine satul Păduriş, susţine că oficial, în acte, aici nu locuiesc mai mult de 50 de persoane, însă în timpul verii numărul sătenilor creşte substanţial, prin cei veniţi de la Zalău sau Cluj Napoca.   

“A fost o greşeală în perioda comunistă, atunci când s-a decis industrializarea oraşelor. Oamenii au plecat din mediul rural, ca să lucreze la oraş, iar satele s-au depopulat. Anumite fabrici se puteau construi, poate, şi în comune. Acum, oamenii încep însă să revină acolo de unde au plecat”, spune Dumitru Petruş.

Altfel spus, a fi izolat în mijlocul naturii nu este întotdeauna un lucru rău. Ba chiar atunci când pădurea începe din spatele casei, poate fi un bun motiv pentru a căuta această izolare. Iar această “inimă” verde a Sălajului, Păduriş, începe să bată din nou cu putere.

Post Views: 321