In fiecare an, in data de 1 noiembrie, sau aproape de această dată, creştinii işi reamintesc cu pioşenie de cei trecuţi din această viaţă. Paşii multora dintre noi se indreaptă in această zi la umbră de cruci, pe margini de gropi lacome şi nemiloase, in care am coborat atatea fiinţe dragi, rupte din trupurile noastre şi smulse din inima noastră caldă. Ne mană aici” dragostea care nu cade niciodată” (1 Corinteni 13,8) şi care nu lasă să se deschidă o prăpastie reală intre noi şi semenii noştri, atunci cand aripa necruţătoare a morţii ii atinge. Cinstirea celor adormiţi şi dragostea ce li se poartă au creat un adevărat cult al morţilor, cu o vechime ce se pierde in negura istoriei; căci nu a existat comunitate mai mare sau mai mică de oameni care să nu-l fi practicat intr-o oarecare măsură. Nume de locuri, cetăţi sau edificii se leagă de cei ce au lăsat in urma călătoriei lor pămanteşti amintiri nepieritoare. O piatră de obelisc, o peşteră, o piramidă, o cruce, indică un mormant, o faptă bună, iertarea uneia rele, o amintire pioasă, căci se spune” despre morţi numai bine”. E bine să remintim faptul că din cele şapte minuni ale lumii antice, două erau monumente funerare: piramidele şi mausoleul din Halicarnas, construite potrivit celor mai inaintate date ştiinţifice ale vremii aceleia. De asemenea, imbălsămarea morţilor denotă temeinice cunoştinţe de medicină şi chimie, de unde putem trage concluzia că in decursul vremii, cultul morţilor nu s-a dezvoltat singuratic, ci s-a imbinat adesea cu ştiinţa, cu arta, cu diferite forme ale vieţii societăţii. Prin faptul că in practicarea şi semnificaţia lui, cultul morţilor dezvoltă ideea nemuririii şi vieţii veşnice, el s-a legat mai ales de religie, iar in cadrul religiei creştine, el a primit un loc aparte. In Noul Testament rugăciunile pentru morţi sunt de pe vremea apostolilor, in Corint era obiceiul ca cei vii să se boteze pentru cei morţi( 1 Corinteni 15,29). Simbolurire, iconografia catacombelor dovedesc că creştinii primelor veacuri s-au rugat pentru morţi, iar sfinţii părinţi şi scriitori bisericeşti vorbesc incepand din veacul II despre obiceiul creştinilor de a se ruga pentru cei adormiţi. Pentru creştini cimitirul este locul de odihnă a celor ce „au săvarşit călătoria”, căci in greceşte cimitir se traduce prin „dormitor”. Dar pentru noi, cimitirul este mai mult decat atat. Este şi locul de reculegere langă cei ce s-au intors in ţărana de unde au plecat , langă pietrele funerare şi crucile aşezate in amintirea celor ce ne-au fost scumpi, langă vatra durerii niciodată potolită. Cinstirea celor adormiţi este nu numai un act de pietate, ci şi un suport moral pentru viaţa noastră, pentru conştinciozitatea cu care fiecare trebuie să muncim spre a propăşi sau a lăsa in urmă ceva nepieritor, măcar un nume bun. Fiind deci şi noi in această zi „printre morminte” cum zice Nichifor Crainic, să rostim ca şi el:
„Zdrobită rugăciune la mila Ta, Stăpane,
Sunt şi eu printre morţi- rugandu-mă să-i ierţi”.

Post Views: 56