Sunt un om sensibil si sufar alaturi de fiecare apropiat care are o po-veste trista. Sunt impresionata de vecinul care imi spune in fiecare zi cat cheltuie cu reparatia masinii din cauza drumurilor proaste din Zalau. Numai ca eu sunt pieton. Si, in aceasta calitate, am povestea mea. Ma afecteaza intr-un mod cat se poate de direct si gropile din carosabil. De cele mai multe ori, cand ploua, ajung acasa stropita din cap pana in picioare de masinile care trec in viteza si spulbera baltile de pe bulevard. Vecinul imi povesteste cum si-a stricat astfel masina. Ca sub balta nu s-a vazut groapa din asfalt si si-a compromis planetara. Ma gandesc prin prisma pietonului si-mi spun in gand: Macar nu si-a rupt un picior. Il inteleg. Numai ca eu sufar de doua ori. Odata din cauza gropii care i-a stricat lui masina si m-a stropit pe mine si a doua oara din cauza gropilor din trotuar. De cate ori nu ma intorc cu pantofii plini de apa. Ca intr-una din legile lui Murphy, pe trotuar masinile sunt parcate exact pe partea unde as fi trecut cu riscuri mai mici. Imi ramane intotdeauna portiunea aia stricata. Trec cu grija si privesc in fata cu atentie. Cunosc pericolele trotuarelor. Ma tem cel mai mult de canalele neacoperite, care nu-s putine. Cineva presupune ca nu suntem atat de prosti sa dam in gropi si nu se oboseste sa le acopere. La presiunile soferilor probabil, pe carosabil se mai face cate ceva. Se mai toarna cate un asfalt. Dar trotuarul? Trotuarul ramane un drum de tara cu bordura. Imi jur ca o sa-mi iau masina. Or fi gropi si pe strada, dar tind sa cred ca e mai bine sa calci cu roata in noroi decat sa te afunzi pana la glezne. Cred totusi ca suferinta vecinului meu e mai mica decat a mea.

Post Views: 66