Ca sa ajungi la capatul lumii nu e nevoie sa faci mai mult de douazeci de kilometri din Zalau.
Faci saptesprezece kilometri de la Zalau ca sa o iei prin Lupoaia si sa ajungi la o asezare de poveste. Despre care se spune ca adapostea odata saizeci de suflete si ca acum mai sunt acolo doi batrini ca vremea, care nu sunt nici sot si sotie, nici neamuri, dar stau impreuna ca sa-si tina de urit unul altuia. Se intampla la Tog, un catun aflat in fundul lumii, sau cel putin asa te face sa crezi dealul abrupt care sta sa se pravale cu tot cu padure peste casele care alcatuiesc asezarea. Se ajunge greu la Tog. E ca intr-un safari; si drumul si peisajul. Verdeata napadeste totul. Si nici tipenie de om. Nu prea stii cum sa o iei: ori e raiul pe pamint, ori e capatul lumii. Citeva case solide sunt dovada ca aici exista civilizatie. Parca nu-i, totusi. Dar cineva traieste aici, din moment ce intr-una din curti sunt citeva rufe intinse la uscat, iar un catel care nici nu se deranjeaza se lafaie la umbra si te lasa sa crezi ca o duce ca-n sinul lui Avraam. E o liniste ca daca-ti pocnesti degetele faci un scandal monstru. E frumos locul, e ca intr-un pastel, ca intr-o ilustratie dintr-o carte cu povesti.
Sunt mercantil, asa ca imi trece iute prin cap daca nu ar fi o afacere sa cumpar una din case la un pret mic. Din moment ce nu locuieste nimeni, totul trebuie sa fie tare ieftin. Imi place ideea ca pe aici nu vor trece camioane nici peste 50 de ani. Poate niciodata. Pentru mine, cu siguranta. Doar e fundul lumii aici. Indraznesc sa deranjez. Ma intimpina, spre surpriza mea, un barbat in virsta, se apropie de saizeci de ani, dar care se tine bine. Nici vorba de batrinul ghebos pe care mi-l inchipuiam. Este de fapt fiul batrinei. Mosul a plecat undeva la rude. Asa ca acest fiu in virsta a venit sa vada ce-i mai face batrina mama, care „cu ajutorul lui Dumnezeu face in curind 81 de ani”. S-o tina Dumnezeu. E singurul om al pamintului aici. Merg tot pe ideea mea, si-l intreb cu cit ar vinde casa. Ma informez, chipurile, care sunt preturile. Dar omul habar n-are. E limpede ca nici prin gind nu-i trece sa vinda. Stie ca n-ar obtine un pret demn pe toata istoria locului, in care a copilarit si care a insemnat o viata. Celelalte case sunt pustii. Vecinii de alaturi sunt in Italia, ceilalti stau la oras, dar nimeni nu vinde. Iau prea putin pe locul asta, atit de putin incit nu merita. Atitia bani are oricine. Ma resemnez ca nu-i loc si pentru mine in coltul asta de rai. Poate ca nici nu m-as fi adaptat… La urma urmei, mosul de ce o fi plecat si el…?

Post Views: 77