Un veac si jumatate si un deceniu s-au scurs de cand la Ipotesti s-a ivit Luceafarul. Chiar daca fuga sa spre Nirvana a fost prea timpurie, faima lui, departe de a fi in declin, creste zi de zi, precum aripile lui Hiperion avide de infinit. Si chiar daca ne sufoca acest inceput de veac si de mileniu, cu cele mai sofisticate tehnologii, mai gasim ragaz spre a ne clati sufletele cu iambii eminescieni, spre a-i murmura versurile ca pe o ruga nascatoare de minuni. Nici un alt scriitor nu-l poate concura in aceasta intrecere. Si ma intreb banuit-a oare Eminescu cat de unanima va fi recunoasterea lui postuma? Banuit-a ca si peste un secol si jumatate „Doina” sa si „Luceafarul” sau si „Scrisorile” sale si sutele de stihuri cenzurate de un regim sau altul vor fi mai actuale decat insasi actualitatea? Banuit-a ca scrierile sale vor fi tiparite in milioane de volume, ca interesul pasional fata de atotcuprinzatoarea lui intelegere se va verifica prin numarul incredibil de carti ce i se consacra? E greu de dat un raspuns. Eminescu era, fireste, constient de valoarea poeziilor sale, dar istoriografia literara nu este in posesia nici unui rand scris de mana lui Eminescu, din care sa putem deduce ca gandea despre el asa cum ar fi spus-o Maiorescu „cea mai inalta incorporare a inteligentei romane”. Doar Creanga, statornicul sau prieten, il numise intr-o insemnare manuscrisa pe o carte „poetul cel mai de seama al neamului”. Multa intuitie si adevar deplin! Povestitorul humulestean, inaintea posteritatii, pare a fi „dezmintit” insasi legea mutatiei valorilor, pe durata unui veac si jumatate. Si inca mult mai mult.