Cristos a inviat si in satul uitat de timpuri
Am fost invitat de o familie din Dobrocina sa petrec Sarbatorile Pascale, in sanul ei, in satul ei, intr-un colt de Salaj. Cum era firesc, spre miezul noptii pornim spre Inviere. Oamenii au inceput sa se insiruie pe ulite, care toate duc la biserica din sat. In toiul noptii miroase puternic a liliac. Oamenii se strang aici de multe sute de ani, de cand e satul, zice gazda mea. E un ritual de a se intalni in jurul icoanelor si de a aprinde o lumanare, de a se ruga la cea mai mare sarbatoare crestina. Intra intai in biserica sa se inchine, sa sarute icoanele. Vad multe femei in negru. Stau in strane cu carti de rugacine. Vorbesc in soapta sa nu deranjeze. Asteapta nerabdatoare Invierea. Nu e vacarm, ca in bisericile din orase; in schimb e multa smerenie. Invierea nu e un eveniment la care trebuie sa participi ca sa fii vazut, cum adesea fac politicienii nostri. Invierea e chiar marele act cosmic. Pentru acesti oameni, fara Invierea lui Iisus Hristos lumea nu ar exista. Acest lucru se simte greu sau deloc intr-un oras. Aici, insa, in aceasta simplitate a unei lumi uitate, se simte coplesitor. Toata lumea stransa aici simte asta si nu are nevoie de cuvinte pentru a se exprima. Este o poveste imemoriala, traversata de credinta adevarata.
Nu-i lumea avuta in Dobrocina. Acum li se asfalteaza drumul prin sat. stop_coloana Tinerii sunt plecati la lucru peste mari si tari. Unii s-au intors acasa numai pentru noaptea asta. Cei ramasi pe aceste meleaguri pastreaza strict datina. Cei veniti vor porni de altfel in zilele urmatoare spre locul vremelnic de munca din strainatate. Intre timp, se strang in jurul unei mese cu ou rosu, cozonac si poate chiar cu miel. Am fost pur si simplu impresionat de modestia, apropierea, respectul, evlavia din curtea bisericii. Batranii, pruncii cuminti stand lipiti de bunici, ascultand slujba. Apropierea nu-i de neglijat, e mare lucru, e chiar esentiala. Lumea vorbeste cu mine ca si cum m-ar fi cunoscut de o viata. Chiar si a lua lumina de la cineva pe care nu-l cunosti e o „apropiere”. O apropiere de care in aglomeratia urbana se cam uita. Cantam „Cristos a inviat”, ne bucuram de Invierea Domnului, apoi ne risipim in cateva minute. O luam inapoi spre casa cu lumanarile aprinse, pazind flacara de vantul care a inceput sa bata. Intunericul e acelasi. A ramas intact. Intacte au ramas si multe traditii din Dobrocina, satul atins prea putin de trecerea diferitelor epoci si regimuri.
