In ultima vreme, pe buzele multor indivizi se afla sintagma „agricultura de subzistenta”. Poate fi vorba de propaganda electorala, de dorinta de a discuta un subiect de actualitate sau de incercarea ministerului agriculturii de a-i convinge pe tarani sa-si indrepte atentia spre fondurile europene, care sa-i ajute. Mai marii nostri de la Guvern s-au intrecut in a-si da cu parerea de cum trebuie abordata aceasta problema, pentru a face agricultura tarii un domeniu, daca nu performant, macar de supravietuire, care sa scape de atributul de Cenusareasa. O simpla deplasare in scop de documentare prin judet, mi-a demonstrat ca toate solutiile propuse de cei ce au painea si cutitul in mana au ramas in faza vorbelor si doar atat. In camp situatia nu difera cu nimic fata de ceea ce se intampla inainte de a incepe sforaitoarele dezbateri. Micul agricultor isi are bucatica de pamant pe care o lucreaza tot cu plugul tras de un calut. Unele parcele par abandonate, fara nici o sansa ca in aceasta toamna sa fie insamantate, in timp ce batranii isi pasc vacutele pe santul drumului, tinandu-le de funie. Livezile de cateva hectare, care acum ar fi trebuit sa geama de roade, abia se mai zaresc din buruieni, rugi si vegetatie uscata. Masuri precum comasarea terenurilor, restructurarea fermelor, organizarea pietelor comune ar trebui sa se materializeze prin sprijinul reciproc dintre stat si fermieri. Numai ca tinerii sunt rezervati in a-si dezvolta fermele de subzistenta, chiar daca au posibilitatea accesarii fondurilor europene. Ei invoca situatia economica precara din prezent si birocratia care le ingreuneaza foarte mult drumul spre aceste fonduri. Batranii sunt foarte greu de convins sa renunte la bucatica lor de pamant, chiar in conditiile in care nu-l mai pot lucra. O mica speranta mai vine din partea celor care fac agricultura dintr-o pasiune. Desi numarul lor este relativ mic, visul este destul de puternic pentru a trece peste anumite impedimente. Numai ca doar cu acestia nu scapam de stigmatul subzistenta

Post Views: 73