Pana in 1948, cand legea satanica a dictaturii proletare a cangrenat constiinta religioasa, in invatamantul public se predau doua ore pe saptamana de religie, lunea si sambata, de catre preotul comunitatii. Preotii acelor timpuri erau scoliti in seminarii si apoi in institute teologice de inalt prestigiu, punandu-se pe primul plan harul si aplecarea spre dumnezeire. Preotul si invatatorul erau simboluri de lumina si speranta pentru enoriasii comunitatii. Bisericile erau neincapatoare de multime, iar bucuria preotului era mai mare cand in strana elevii lui erau nelipsiti de la rugaciune.
Apoi a venit „noaptea” cea lunga cu mantia ei neagra, malformand constiintele si indobitocind creatiile lui Dumnezeu, care dupa aproape 50 de ani, nemaisuportand samavolnicia vremurilor de ocara, de minciuna, de teroare, a facut lumina, aducand-ne aminte de ratacirile noastre. Si astfel am intrat in normalitate si am inceput sa recuperam ceea ce regimul satanist ne ratacise mintile si sufletele. „Recuperarea” constiintei religioase, a refacerii si inmultirii locaselor de cult, biserici, catedrale, manastiri, refacerea invatamantului teologic, au impus eforturi laudabile si apreciate mai ales de enoriasi.
In acest proces de emancipare religioasa m-a surprins categoria profesionala de profesori de religie. Si imi pun intrebarea: era fireasca si necesara aceasta masura de a inlocui preotii cu dar si duh prin hirotonire cu laicii profesori de religie, fara discernamant crestin si „scoliti” pe banda rulanta? Oare acesti profesori de religie au motivatia ecumenica sincera sau sunt produsul unei conjuncturi subiective, straine inchinaciunii evanghelice?
Cu ani in urma, o eleva imi marturisea dorinta de a urma o facultate teologica la Oradea, pentru a deveni profesoara de religie. Dupa terminarea facultatii, in care religia era disciplina principala, iar limba romana – secundara, era revoltata de decizia de a preda religia intr-o scoala de marca din Zalau, motivand „obraznic” ca nu va preda religia, ci numai limba romana.
Apropiindu-se sfarsitul zilelor mele, pacatosul de mine, incerc sa ma apropriu mai mult de biserica si sa o frecventez, constatand lipsa tineretului si, in primul rand, a elevilor, cu toate ca in scolile noastre s-a introdus religia. Pasivitatea profesorilor de religie pentru educatia elevilor este alarmanta. Cum este posibil ca un profesor de religie sa se rezume numai la ora de religie in clasa? Menirea lui este de a fi prezent permanent cu elevii nu numai la slujbele religioase, dar si la toate actiunile evanghelice care sa innobileze constiinta religioasa. Neparticiparea profesorilor de religie la viata cotidiana in biserica, lipsa lor de interes in educatia religioasa, indiferenta si apatia unor profesori de religie poate ridica problema nulitatii lor in procesul educational religios.
Solutia care ar face ca secolul nostru, al XXI-lea, sa fie religios – educatia religioasa sa fie facuta de preoti. Revenirea lor si la catedra ar fi un act de normalitate.

Post Views: 108