Nu prea mai știm sa ne caștigam pita
Pe plaiul nostru mioritic, referitor la nivelul de trai, șomaj, oferta locurilor de munca se pot consemna tot felul de paradoxuri. Daca vorbim de nivelul de trai, mulți trebuie sa se mulțumeasca cu privitul în vitrinele magazinelor și… atât, fara sa cumpere nimic. Unul din motive ar fi ca veniturile lunare nu le permit decât sa plateasca utilitațile. Acestea sunt pe primul plan. Mâncarea este lasata nu de puține ori pe planul doi. În ceea ce privește șomajul, de la o luna la alta, ba este în floare, ba mai scade cu câteva procente, însa nimeni nu se uita la baza problemei. Aceea ca, de fapt, nu s-a facut nimic ca tinerii sa deprinda și tainele meseriilor. Este cerere pe piața muncii de personal calificat. Este și cerere de servicii din partea populației. Dar n-are cine sa faca treaba, pentru ca tinerii au învațat prin școli doar marketing, științe sociale etc. Cât privește recunoașterea șurubelnițelor, a cheilor fixe, a șaibelor sau piulițelor dintr-o trusa de scule, e un test mai degraba pentru un mecanic batrân, stop_coloana care s-a instruit pe vremuri, care și dupa pipait le recunoaște, cu ochii închiși. Iar acești meseriași batrâni, ramașițele clasei muncitoare, sunt puțini acum. În aceste condiții, mai degraba ar trebui sa se schimbe perspectiva asupra muncii, având în vedere faptul ca mulți angajați sunt plantați pe anumite funcții-cheie de cumnatul, de unchiul, de fratele mai mare. Iar pentru mulți dintre aceștia saptamâna de lucru are trei zile. Contextul de acum ne aduce aminte și verifica – chiar daca nu ne place – lozinca socialismului românesc care spunea ca “nici munca fara pâine, nici pâine fara munca”.
