Umblarea pe apa – potolirea furtunii (Matei 14, 22-24)

Sfântul evanghelist Matei ne aduce înainte prin textele Sfintei Scripturi de duminica, 21 august, o întâmplare minunata petrecuta pe Marea Galileii. Se facea ca dupa ce Hristos a saturat mulțimea cu pâine și pește, iar au fost trimiși pe mare cu corabia, Hristos S-a retras în munte pentru rugaciune. Ne sare în ochi contrastul între tihna rugaciunii sihastresti a Domnului si învolburarea corabiei ucenicilor în valurile potopitoare si vânturile împotrivitoare. Domnul Se roaga în suflarea lina a Duhului, iar corabia se împleticeste în fata vântului potrivnic. În momentul spaimei celei mai mari, Iisus a venit la ucenici, catre corabie, umblând pe apa, „la a patra straja din noapte“ (Mt. 14, 25). Adica cândva între orele 3:00 si 6:00; caci evreii împrumutasera de la romani împartirea noptii în 4 straji a câte 3 ore. În puterea noptii, în punctul culminant al primejdiei, Domnul vine umblând pe mare catre corabia ucenicilor Sai, istoviti de vâslirea împotriva furtunii si coplesiti de spaima sporita de banuiala unei naluciri demonice. Nu era nalucire, ci era stralucire caci, asa cum S-a schimbat la Fata pe muntele Taborului la ceas de rugaciune în preajma celor doi ucenici sagetati de lumina dumnezeiasca, tot astfel Fata Domnului stralucea de departe în puterea noptii, în mijlocul furtunii. Daca cei trei martori de pe Tabor au cazut cu fata la pamânt, acum toti ucenicii, vazându-I lumina, sunt loviti de spaima tipatoare. La strigatul lor, urmeaza prompt raspunsul Domnului care confirma prezenta Sa în lumina acelei straluciri înfricosatoare: „Îndrazniti, Eu sunt; nu va temeti“ (Mt. 14, 27). Teama lor însa nu se potoleste decât odata cu furtuna si cu izbavirea lui Petru verhovnicul din încercare, prin mâna puternica a Domnului si prezenta Sa deplina în corabie. La dorinta lui de a avea o confirmare directa, personala, la îndemnul Domnului, Petru se coboara din corabie si calca pe mare, paseste pe valuri ca pe uscat, dar îndreptându-se spre Iisus, odata crescându-i în suflet temerea în fata vântului potrivnic, începe sa se scufunde si sa ceara grabnic ajutor: „Doamne, scapa-ma!“ (Mt. 14, 30). Aceasta este rugaciunea cea mai des rostita în vazduhul istoriei de oamenii ajunsi la capatul rabdarii, la ceas de mare primejdie ori la ananghie, în faliment existential ori pe buza neantului: „Doamne, scapa-ma!“ Raspunsul este felurit, dupa fiecare situatie concreta de viata, dar întotdeauna în miezul lui se afla mâna puternica a Domnului. Daca astazi exista stop_coloana ocupatia de salvamar ori de salvator, iata ca primul dintre ei a fost Iisus, conferindu-i acestei îndeletniciri prestigiu si un statut de noblete.
Atâta vreme cât ochii lui Petru au fost atintiti spre Domnul, furtuna nu avea efect asupra lui, dar atunci când privirea s-a abatut în afara Fetei Domnului urgia stihiilor dezlantuite s-a mutat înlauntrul sau sporindu-i îndoiala, pentru care este mustrat dupa salvarea sa: „Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Mt. 14, 31). Deci îndoiala este semnul putinei credinte si alungatoarea încrederii. Îndoiala este dezbinare launtrica, pierderea idealului, debusolarea în momentele delicate ale existentei. Credinta este opusul acestora: unitate interioara, ideal ferm si buna orientare în primejdii, iar toate acestea ca urmare a privirii neabatute la tinta eshatologica care este Hristos Domnul, busola vietii noastre. Urcând Domnul în corabie, aduce pacea Sa si în sufletele ucenicilor, si în natura dezlantuita, urmata de închinare ca semn al recunoasterii dumnezeirii Lui, sursa adevarata a acestei pacificari depline: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevarat, Tu esti Fiul lui Dumnezeu“ (Mt. 14, 33).
Corabia pe care Domnul o încredinteaza ucenicilor Sai si pe care revine în furtuna, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, este un semn profetic al Bisericii ca arca a salvarii umanitatii si a fapturilor. Deloc întâmplator, bisericile noastre au aceasta forma simbolica de corabie, iar Hristos, Cel care sta la cârma, este noul Noe, adica Cel care salveaza lumea din potopul secularist al istoriei. La prora ori la catargul corabiei se afla Fecioara Maria, Maica Domnului, ea însasi prora eshatologica a Bisericii, cristelnita, potir si arca a mântuirii, asa cum am cinstit-o în rastimpul liturgic al Postului Adormirii Sale, în slujba Paraclisului si a Acatistului sau spunându-i: „Bucura-te, corabia celor ce vor sa se mântuiasca!; Bucura-te, limanul celor ce umbla cu corabiile acestei vieti“.