În drumeţile mele prin satele judeţului, îi văd ieşiţi pe câmp, acum în plină primăvară, întorcând brazda, scormonind ţărâna, ba chiar trăgând la plug. Ştiu multe despre ţăranul nostru, despre „talpa ţării”, cel care a rezistat tuturor uraganelor, rămânând fără întrerupere pe aceste plaiuri, fiind prima şi ultima literă din alfabetul fiinţei şi al pământului. A trecut peste colectivizarea forţată luându-i-se ogorul, vitele, caii şi boii, car şi căruţă, plug, grapă şi teleguţă. L-au îndepărtat şi de tradiţii, de doină şi de cântecul de jale. Şi totuşi e greu să smulgi un arbore puternic din rădăcină. Datorită acestui ţăran ne prezentăm astăzi în lume, el fiind cum spunea Rebreanu „păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”. Este de fapt păstrătorul românismului, asigurând izvorul limbii şi poeziei noastre. Îi privesc pe unii ţărani şi le citesc plânsul în şoaptă. Văd adesea şi mă doare dispreţul faţă de ţăran, faţă de omul de rând, faţă de omul necăjit de toate zilele, care duce un jug destul de apăsător, iar funcţionarii stop_coloana şi şefii uită cine sunt ei şi cine i-a pus acolo. Ei uită repede că sunt „servitorii” celor mulţi, pe care trebuie să-i servească nu să-i plimbe prin zeci de birouri pentru o banală adeverinţă pentru APIA, prin zeci de birouri tixite de tot felul de primitori de salarii. Asta trebuie să o vadă şefii adevăraţi, cei aleşi de personajul din acest material şi să dispună ca în instituţii să se schimbe atitudinea faţă de scormonitorii gliei. Nu mai vreau să văd ţăranul marginalizat. Nu mai vreau să-l văd cu blidul de mâncare în faţă cum îşi înghite tăcut şi lacrima, ştiind că cinstea lui nu-i băgată-n seamă, că munca lui nu-i răsplătită.

Post Views: 62