În fiecare început de primăvară, imaginea stâlpului de curent electric situat la vreo 200 de metri de casa de la ţară îmi dă fiori. În vârful stâlpului îşi făcuse cuib o barză. În fiecare an se întorcea la cuibul ei. Locatarul din apropierea casei unde se afla stâlpul cu cuibul a trecut în lumea celor drepţi. Casa a fost cumpărată de un alt sătean. Acesta, deranjat de vecinătatea înaripatei, a stricat cuibul pentru a avea linişte. Ca şi cum barza ar fi tras cu toată artileria lumii spre casa lui. Pasărea cu picioare lungi nu deranja cu nimic. Zilele trecute, barza s-a întors de prin străinătăţuri, dar cuibul nu mai era. Dar n-a deznădăjduit. De dimineaţa până seara aducea în cioc frânturi de crengi, frunze de copaci, muşchi din pădure, pentru a-şi primeni casa pentru noii pui care o să vină. Nu a renunţat la locul ei, nu i s-a părut greu să care “materialele de construcţie” de la distanţe apreciabile, simţea că aici doar îşi poate face rostul, îşi poate hrăni puii, chiar dacă duşmanul nu-i departe de casa ei. Întâmplarea mă trimite stop_coloana cu gândul la o familie de tineri din Halmăşd, care a lucrat mulţi ani prin străinătate. Aveau în sat o casă care în lipsa lor s-a deteriorat puternic. Nişte rude hămesite au stricat casa, bântuiţi de ideea că tinerii, neavând un au acoperiş sub cer, nu se vor întoarce şi le vor rămâne lor toată averea. Numai că tinerii, precum barza noastră, s-au întors vară de vară şi de fiecare dată mai puneau o piatră la temelia construcţiei pe care o începuse. Casa primenită acum aşteaptă noii locatari care o să vină pe lume. Şi chiar de va pleca tânăra familie pentru o vreme acolo unde curg râuri de lapte şi miere, tot în Halmăşd se va întoarce. Acolo unde a văzut lumina zilei, precum puii de barză ieşiţi din găoace.

Post Views: 60