“Claudiu din gunoi” a ieșit din tomberon și nu mai vrea deloc să se intoarcă acolo

La două săptămâni de la apariția în ziarul nostru a articolului “Trist cât nu se poate povesti – Claudiu din gunoi”, ne-am pomenit ieri că la redacție a venit personajul principal, Claudiu Vlaicu, din Românași, de la nr. 158. Aproape că nici nu-l mai cunoșteam. Nu mai era cel cufundat în containerul de la puctul gospodăresc de lângă Școala Simion Bărnuțiu, nu era cel cu veșmitele jegoase, nu era cel care ducea în plase, acasă la soție, posmagi și resturi de salam. Îmbrăcat într-un trening curat, proaspăt bărbierit, Claudiu ne spune că n-a citit articolul din Graiul Sălajului despre tristețea și amărăciunea vieții sale, dar i-au spus alții; și l-au sfătuit să nu mai cotrobăiască prin gunoaiele Zalăului, că se poate îmbolnăvi și poate aduce și boli în sat. Claudiu, v-am mai spus în articolul anterior, este suferind. A avut “aprindere de creier” la vârsta de șase ani. Meningita i-a lăsat o povară urâtă pe viață. Dar Claudiu e cuminte, ascultă ce-i spun oamenii, și este sensibil și emoționat de ajutorul primit de la oameni buni după ce au aflat de soarta lui.

Generozitatea n-are nevoie de reclamă
Când se frământa cum să mai facă rost de hrană, că de la vecini îi era rușine să tot ceară, la poarta locuinței lui Claudiu de la numărul 158 din Românași a poposit o mașină “din care a coborât un domn și o doamnă”, zice Claudiu. “Pe doamnă o chema Monica, pe domn Sorin. Mi-au spus că au citit în ziar cât de greu o ducem și au venit să vadă dacă mâncăm ce găsim prin gunoaie, așa cum scria. În casă n-am putut sta, că soba scotea fum.” Claudiu Vlaicu ne spune cu lux de amănunte ce produse au luat cei doi vizitatori și le-au adus până în coridor, că în casă nu puteau intra de fum. “Doi cârnați de porc, mari, trei kile de caldaboș, 6 kile de făină de grâu, 5 kile de cartofi, trei kile de mere, două covelturi de păsat, două fețe de pernă, un trening pentru mine, o rochie pentru Denisa (soția lui – n.t.). Și ne-au lăsat și 50 de lei cu porunca să nu mă mai prindă pe la gunoaie. N-au vrut să-mi spună cum îi cheamă, decât Monica și Sorin, nici de unde sunt. Când au plecat mi-au promis că o să-mi aducă un telefon, o să ne cumpere o sobă și o să ne trimită o echipă de zugrăvit, să ne pună casa la punct”, își încheie povestea Claudiu.
stop_coloana Pe fața tânărului de 26 de ani se putea citi o dâră de seninătate. Cât va dura, nu știu. Poate până se vor termina alimentele aduse de cei doi altruiști. Cei doi sunt de fapt printre puținii care au înțeles, deși articolul a fost explicit, că Claudiu e bolnav. Poate munci, vrea să muncească, dar trebuie să găsească ceva care “să se potrivească” cu debilitatea lui.
Claudiu ne relatează cu o undă de amărăciune că la casa lor a oprit și un autoturism cu număr de Brașov. A întrebat de Vlaicu Claudiu, dar el era în pădure după o rudă de lemn. Șoferul a adus două plase cu ajutoare pe care vroia să le înmâneze lui Claudiu de la nr. 158. A ieșit în întâmpinarea brașoveanului cea care îi este tovarășă de greutăți și viață amară, Muzicaș Denisa. Străinul i-a cerut buletinul să vadă dacă e soția lui Claudiu, așa cum se recomandase Denisa. Văzând că nu o cheamă Vlaicu, ca pe soț, și-a luat plasele și a plecat. Pățania asta este întărită de o mai veche cunoștință a mea, care locuiește pe aceeași uliță cu Vlaicu Claudiu. Spunea că proprietarul mașinii cu număr de Brașov nu a vrut să lase plasele la vecini, invocând faptul că a fost o țeapă.
Claudiu vrea să lucreze cât îl țin puterile
Claudiu Vlaicu ar vrea să muncească, nu doar cu ziua la săteni. Ar vrea să se angajeze. Cu ajutorul de handicap nu poate trăi. După publicarea în ziarul nostru a articolului despre Claudiu Vlaicu, a primit mai multe oferte de muncă. Chiar în străinătate. Dar el își cunoaște lungul nasului, puterile, cum s-a zice. Ultimele două oferte au fost lucrător la o fermă de vaci sau la o spălătorie auto. Va alege probabil una dintre ele. Pentru că știe că se poate trăi și altfel. Nu numai să scormonești prin gunoaie, cum o făcea de vreo trei ani încoace. Și a mai văzut că mai sunt și oameni cărora le pasă de semenii lor.