De la prima atestare și năvălirea tătarilor, la incendii care au distrus orașul, la epidemiile de ciumă și holeră care au decimat populația, foametea de la 1800 și recăpătarea statutului de municipiu

Rubrica “Povești din trecutul Sălajului” împlinește astăzi un an. Lansată din dorința de a face cunoscut publicului larg aspecte din istoria județului Sălaj, rubrica s-a dovedit foarte apreciată, dacă e să ne luăm după feed-back-ul de la cititori și după numărul de accesări pe site-ul ziarului, dar și după numeroaele dezbateri pe teme istorice iscate pe forumul site-ului și nu numai. Pentru că am ajuns la prima ediție aniversară, am ales să prezentăm cele mai importante date istorice pentru Zalău, orașul care acum concentrează un sfert din populația județului.
Zalăul a fost atestat documentar într-un document oficial pentru prima dată în anul 1220. Peste doar douăzeci de ani, în 1241, tătarii năvălesc în orașul și îl pradă, îl distrug din temelii, Zalăul fiind pustiit. Între anii 1246 – 1545, orașul intră în administrarea episcopatului catolic de la Oradea. În timp ce era supus episcopului de Oradea, Zalăul capătă în 1473 statutul de târg, sau oppidum, cum este regăsit în docmuente. Zalăul era atunci în Comitatul Solnocul de Mijloc. Cu aceast prilej, Zalăului i se dau noi privilegii, ce au dăinuit până în secolul al XVIII-lea. În 1496 este reconfirmat privilegiul “ius gladii”, ce însemna că Zalăul avea o conducere proprie, având o oarecare autonomie față de episcopatul din Oradea. În 1542, Zalăul intră în componența principatului Transilvaniei, iar din 1571 se află sub conducerea principelui Ștefan Bathory. Pentru puțin timp, în 1600, orașul s-a aflat sub conducerea lui Mihai Viteazu. La 3 august 1601, Mihai Viteazu obține o victorie importantă pentru oraș împotriva oștii lui Sigismund Bathory la Guruslău. Mihai Viteazu devine patronul spiritual al orașului. Zalăul se bucură de propriile reguli administrative, legislative, fiscale și militare, precum și de o autonomie reală, care oferea libertăți locuitorilor. stop_coloana În perioada 1631 – 1689, Zalăul a fost eliberat de obligația de a încartirui trupe. Ca așezare iobagă, Zalăul a avut în schimb de onorat obligații în bani, în natură și în muncă față de stăpâni, obligații compensate de existența privilegiilor de natură economică, precum dreptul de a organiza târguri anuale și dreptul de circulație liberă, fără a achita taxe vamale în Transilvania și în afara acesteia.
În anul 1700, actuala stradă Corneliu Coposu a fost afectată în întregime de un incendiu. Trei ani mai târziu, orașul a fost distrus de trupele austriece, fiind incendiat. În 1710, Zalăul este lovit de o epidemie de ciumă, în timpul căreia au decedat 600 de persoane. Ciuma s-a reîntors în Zalău în 1742, când au murit 1.200 de persoane.
În 1777, din cauză că orașul era un punct strategic, fiind expus la atacuri, orașul pierde din privilegii.
Populația orașului a fost lovită în 1816 și 1817 de foamete. În 1821, strada care acum se cheamă 22 Decembrie 1989, fostă Crasnei, a fost afectată de un incendiu de proporți. Incidentul se repetă și în 1832. În 1836, așezarea obține statutul de așezare liberă prin achitarea completă a sumei de răscumpărare din posesia contelui Miklos Wesselenyi. În 1848 Zalăul este declarat oraș liber regal. Titlul de municipiu îl primește de la administrația dualistă austro-ungară în 1870. Trei ani mai târziu, în 1873, Zalăul este lovit de o epidemie de ciumă și holeră. În 1876, Zalăul intră în componența Comitatului Sălaj. Din 1925 face parte din județul Sălaj, până în 1938. Între 1938 – 1940, Zalăul face parte din județul Sălaj, Ținutul Crișuri. Din 1950, Raionul Zalău este parte a Regiunii Cluj. Zalăul devine în 1968 reședința județului Sălaj, iar în 1979 își recapătă titlul de municipiu reședință de județ.