IISUS şi SAMARINEANCA

În mod sigur, mulţi se pot întreba: Cine este această Samarineancă şi cum de a ajuns atât de celebră; ce a făcut ea să merite să fie pomenită de-a lungul veacurilor; ce a făcut ea ca să-şi merite locul nu numai în calendar, ci şi pe pereţii bisericilor noastre? Este o anonimă, dar o ilustră anonimă. Era o femeie dintr-un ţinut al ţării Sfinte, socotit blestemat şi spurcat, numit Samaria. Samarinenii, ca şi ţinutul lor, erau socotiţi de către iudei spurcaţi, pentru că în timpul invaziei asiro-babiloniene, sub împăratul Salmanasar, evreii-urmaşii triburilor lui Efraim şi Manase, s-au amestecat cu invadatorii şi şi-au stricat rânduielile religioase, socotite sfinte pentru fiii lui Israel. Evreii care doreau să meargă din Galileea în Iudeea(sau invers)-nu mergeau pe cel mai scurt drum, adică prin Samaria-ci ocoleau, ca să nu se spurce. Dar dispreţul era reciproc, adică şi samarinenii se purtau la fel. Totuşi, Mântuitorul, de data aceasta a ales tocmai drumul cel mai scurt-prin Samaria- spre a merge din Iudeea în Galileea. Ostenit de drumul lung pe care-L făcuse pe jos, împreună cu ucenicii Săi, flămând şi însetat, a ajuns la marginea oraşului Sihar(Sihem), unde a poposit la o fântână, care era încă de pe vremea Patriarhului Iacov. La această fântână, exact în acel moment, vine o femeie ca să ia apă. Aceasta este Samarineanca pe care o aminteşte Evanghelia de duminică. A fost surprinsă când străinul-care era iudeu-adică Domnul Iisus, i-a cerut apă, adică a intrat în vorbă cu ea- o samari-neancă, şi asta din considerentele pe care le-am amintit. Uimirea femeii creşte tot mai mult, pe măsură ce Mântuitorul continuă convorbirea cu ea. Pornind de la setea trupească şi de la apa izvorului pământesc, care o potoleşte, Mântuitorul Îi vorbeşte femeii despre “apa cea vie” care adapă milioane stop_coloana de suflete însetate, spălând focul patimilor. Pornind de la amănunte din viaţa ei personală, pe care Mântuitorul ca Dumnezeu le ştia şi I le descoperă, Samarineanca îşi dă seamă că Acela care stătea în faţa ei nu era un om obişnuit, ci era prooroc care cunoaştea multe lucruri, şi de aceea, pune mai multe întrebări. Răspunzând întrebărilor, Domnul Îi prezintă învăţătura cea nouă despre închinarea “în duh şi adevăr”, dar, în acelaşi timp Îi descoperă adevărul despre Dumnezeirea Sa. O femeie păcătoasă, care-şi recunoaşte starea de decădere morală, se învredniceşte de darul, niciodată nădăjduit de ea, de a cunoaşte în acest iudeu obosit şi însetat, plin de praf, dar atât de bun faţă de ea, pe Însuşi Mesia Cel aşteptat, când aude cuvintele: ,,Eu sunt, Acela, Care vorbesc cu tine”. Uimită, dar şi bucuroasă, lasă găleata la fântână şi aleargă în cetate. De ce? Ca să-L vesteasă pe Hristos, să răspândească vestea cea bună, ca un adevărat ucenic al Domnului, să proclame în cetate “Mesia e printre noi!” E vestitoare de Hristos! şi aşa a fost tot restul vieţii. A convertit la adevărul credinţei pe cele cinci surori ale sale; a botezat şapte copii crescuţi de ea; a mărturisit pe Hristos nu numai prin cuvânt, ci şi prin chinurile şi moartea martirică, la 26 februarie anul 68 d.Hr. Sfânta Biserică o cinsteşte în data de 26 februarie pe această samarineancă, ce a devenit Sf. Mc. Fotinia.