Îmi aduc aminte de pe când eram elev la generală, un calvar pentru mine şi pentru colegi era să culegem frunze de dud pentru viermii de mătase. Culturi de dud nu erau pe Valea Agrijului, doar nişte duzi bătrâni străjuiau drumul către Jibou. Ne căţăram, ne chinuiam, dar tot nu reuşeam să culegem două traiste de frunze, cum ne cerea dirigintele. Când viermii de mătase metamorfozaţi în gogoaşe erau coborâţi din podul şcolii şi duşi la centrul de preluare din Jibou, răsuflam uşuraţi şi simţeam şi noi că a venit vacanţa cea mare. Se folosea puterea comunistă de truda copiilor, că avea obiceiul să exploateze orice resursă. Pesemne că nu era tocmai un business cu viermii de mătase, dar cu munca “voluntară” a pruncilor era ceva obţinut moca.
N-aş fi avut această stare de nostalgie dacă nu citeam pe site-ul Parlamentului că onorata Comisie de Agricultură a Camerei Deputaţilor a aprobat un proiect de lege prin care plantaţiile de dud au fost introduse în patrimoniul pomicol, stabilit conform Legii pomiculturii. Potrivit proiectului de act normativ, “proprietarii de terenuri care doresc să înfiinţeze plantaţii pomicole şi de dud beneficiază de ajutoare financiare din partea statului în conformitate cu legislaţia în vigoare”. Acest sprijin pentru duzi este justificat prin faptul că Ministerul Agriculturii a propus în noul PNDR un sprijin financiar motivant pentru crescătorii de viermi de mătase. Dar crescători de viermi de mătase nu mai există. Şi nici plantaţii cu duzi ca altădată, cu frunzele cărora să se hrănească lepidopterele. Complexele sericicole au dat ortul popii. Întrebarea este câte plantaţii de duzi mai are România? Câţi cresători de viermi de mătase. Poate că oficiali din Ministerul Agriculturii care au introdus sprijinul prin PNDR pentru viermi de mătase, cât şi unii parlamentari au nostalgia tinereţii şi a muncii patriotice la îngrijirea viemilor de mătase din podul şcolii. Ceva mai bun nici nu putea fi făcut pentru agricultură.

Post Views: 59