Prima parte a Evangheliei din această zi ne spune că Domnul Iisus S-a arătat, în seara zilei slăvitei Sale Învieri, ucenicilor care erau adunaţi într-o casă din Ierusalim, casă ale cărei uşi ei le încuiaseră cu grijă, de frica iudeilor. Copleşiţi de evenimentele zilei, ucenicii vorbeau despre întâlnirile lui Iisus cel înviat cu femeile mironosiţe, cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus şi, pe când ei vorbeau fără de veste, Hristos Domnul apare în mijlocul lor şi le zice: “Pace vouă”. Această neaşteptată şi inexplicabilă arătare a Domnului, care ieşise din mormântul pecetluit, iar acum pătrunde prin uşile încuiate, i-a înspăimântat pe ucenici, “necrezând ei de bucurie şi minunându-se”. Dar Iisus le arată pieptul străpuns, mâinile şi picioarele rănite. Bucuria Învierii a cuprins inimile lor, a alungat teama şi cei zece ucenici au trăit clipele unei prefaceri duhovniceşti de o înălţătoare bucurie. N-a fost părtaş la această bucurie Toma, care-şi purta tristeţea paşilor pe cărări neştiute, ispitit de chinuitoare gânduri şi întrebări. Cu aceste gânduri şi cu sufletul plin de întristare s-a întors la casa unde erau strânşi ucenicii lui Iisus. Ochii lui au privit miraţi: n-a găsit lacrimi, nu era întristare, ci o sfântă şi neascunsă bucurie, care cu un singur glas se mărturiseşte lui Toma: “Am văzut pe Domnul!” Ca o barcă între pământ şi cer, pe apele învolburate de furtună, aşa era sufletul apostolului Toma între îndoială şi adevăr. Oare el n-ar putea cunoaşte, n-ar putea vedea ceea ce au văzut ceilalţi ucenici? Şi, în tăcerea care s-a aşternut peste adunarea ucenicilor, pe care, desigur, i-a tulburat necredinţa lui Toma, au căzut greu, sacadat, cuvintele care parcă veneau din adânc: stop_coloana “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Îndoiala lui Toma trebuia risipită. O îndoială neînlăturată periclitează existenţa adevărului. Domnul cunoştea ce se petrece în sufletul lui Toma şi nu-l lasă în îndoială. Prin uşile încuiate şi ferecate, în cuprinsul încăperii unde erau adunaţi ucenicii -fiind şi Toma între ei- pătrunde din nou Cel necuprins şi potolind valuri de zbucium, de nelinşti, de îndoieli, rosteşte din nou: “Pace vouă”. Ochii plini de dragoste şi adevăr ai Învăţătorului caută ochii plini de îndoială ai ucenicului neînţelegător, chemându-l: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” Clipa aceasta este impresionantă. Precum odiniară potolind marea, şi acum Domnul potoleşte zbuciumul ucenicului şi-i dă tăria încrederii în puterea şi minunea Învierii. Copleşit, strigă cu toată convingerea: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Adevărul despre Învierea Domnului îşi are chezăşia de acum şi în această mărturie a lui Toma. Învierea Domnului a devenit adevărul şi mărturia de credinţă ce stă la temelia creştinismului şi o mărturisim de douăzeci de veacuri şi noi, şi toţi cei pe care Domnul Cel Înviat Îi fericeşte: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Post Views: 82