”Pană la locul acesta ne-a ajutat nouă Domnul!”

(1 Regi 7,12)

În urmă cu peste patru ani și jumătate, redacția Graiul Sălajului mi-a făcut invitația de a colabora cu un articol săptămânal. A fost pentru mine o mare provocare și mă gândeam că oricare ar fi răspunsul, comentarii vor fi. Dacă nu accept, puteam fi acuzat că nu folosesc o oportunitate ce mi se oferă, spre a vesti cuvântul Domnului. Dacă accept, se pot ivi comentarii ,, Ei uite, se crede și ziarist”. Am acceptat și am început să scriu, nu fără emoții. Eu am fost preot la țară patruzeci de ani, abia ultimii cinci la oraș, și știam cât de mari sunt exigențele. Pe parcurs, m-am încurajat. Încurajarea a venit de la o întâmplare dintr-o carte a unui poet francez, pe care ne-o dă evreul convertit la creștinism și ajuns la mănăstirea Sf. Ana-Rohia Maramureș, scriitorul N. Steinhard: ,,În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: Să știți, părinte, că nu am nici credință, nici lumină, nici esență, nici curaj, nici încredere în mine, și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puțin”. Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu a fost așa. În mod surprinzător, starețul îi răspunde; ,,Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău, ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta”. Așa am făcut și eu. Neavănd ce dărui de la mine, am împrumutat de la alții cuvinte, idei, le-am dat altora și am dobândit și pentru mine. Pot să spun cuvintele pe care Samuel, unul din judecătorii lui Israel le-a rostit după o victorie asupra filistenilor: ,,Până la locul acesta ne-a ajutat nouă Domnul!”(1 Regi 7,12). Acum, din motive de sănătate, nu mai pot continua colaborarea la ziar. Mulțumesc mai presus de toate lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat, până în locul și momentul de acum. stop_coloana Mulțumesc redacției ziarului pentru invitația ce mi-a făcut-o și pentru găzduirea în ziar a articolelor mele. Mă simt dator însă și să le cer iertare că i-am necăjit uneori, depășind spașiul ce mi-a fost acordat inițial. Mulțumesc Preasfințitului Părinte Episcop Petroniu pentru faptul că, deși eram preot pensionar, mi-a dat încuviințarea și binecuvântarea de a scrie. și nu în ultimul rând, mulțumesc bunilor noștri credincioși. De ce? Răspund printr-o întâmplare relatată de poetul persan Sade: ,,Mă plimbam pe stradă. Deodată, zăresc la vârful piciorului meu o frunză. Mă aplec, o iau în mână și mă ridic. Dar spre marea mea uimire, constat că, deși frunza era aproape ofilită, ea răspândea o aromă plăcută, un miros de trandafir. Mi-am și zis: de bună seamă, tu ești frunză de trandafir, căci miroși a trandafir! Ea mi-a răspuns: Nu sunt frunză de trandafir, ci numai am trăit între trandafiri și de la ei am împrumutat acest miros plăcut. Credincioșilor din satul Bălan, în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria, credincioșilor din satele Jac și Brusturi, care la numai 20 de ani împliniți nu s-au sfiit a mă primi să le fiu păstor sufletesc, credincioșilor din satul Gâlgău-Almașului, unde am zăbovit 34 de ani, credincișilor din Zalău, de la parohia Sfânta Vinere și nu numai, precum și cititorilor ziarului, vă mărturisesc cu toată sinceritatea: Dumneavoastră sunteti trandafirii în mijlocul cărora m-a învrednicit Dumnezeu să trăiesc. De la dumneavoastră am împrumutat tot ce este bun, frumos și înălțător! Vă mulțumesc din toată inima!