Am intrat de vreo nouă zile în luna decembrie. Cu mare fast am intrat, cu sărbătoarea noastră naţională. A fost timp şi loc în care ne-am recapitulat valorile noastre româneşti, înălţătoare. Adesea am uitat de nevoiaşii locului. Ca norocul că după 1 Decembrie a venit şi Moş Nicolae, primul praznic din ciclul Sărbătorilor de iarnă. Am simţit atunci că ni se uşurează inima, făcând sau primind daruri şi ne-am dat seama că nu suntem chiar atât de nepăsători faţă de semenii noştri şi nici semenii noştri nu sunt indiferenţi de ceea ce se petrece cu noi. Spun asta pentru că am văzut sâmbătă vreo trei vlăjgani din satul Lupoaia care căutau de zor geamuri dezafectate prin sat pentru a le duce şi a le pune la fereastra casei unei bătrâne care avea folie de celofan în loc de geam. Am văzut în altă zi o femeie nevolnică intrând în curtea unei gospodării de la ţară şi, văzând pe mama multor copii spălând, a scos din sărăcia ei 10 lei şi i-a întins mamei-spălătorese. stop_coloana Şi am mai văzut de la fereastra redacţiei doi bieţi adunători de peturi, băiat şi fată, cu nişte saci enormi în spate, care se sărutau. Unde credeţi? Tocmai pe buza unui container. Găsiseră un mic răgaz din scormonitul zilnic prin gunoaie, pentru puţină intimitate, pentru puţină dragoste. M-am gândit atunci, oare nu e cu putinţă, măcar acum în apropierea sărbătorilor de iarnă, să le oferim puţină bucurie şi normalitate celor pe care soarta nu i-a alintat. Adesea un cuvânt bun este suficient, fiindcă pacea şi liniştea sufletească este cel mai de preţ cadou pe care îl putem oferi. Haideţi, că e luna cadourilor. Şi dacă ne obişnuim năravul, poate rămânem mai buni şi la anu’.

Post Views: 66