Invierea fiului văduvei din Nain

(Luca 7,11-16)

Dincolo de Muntele Tabor, pe povârnişurile Hermonului, stă până astăzi satul Nain, pe timpul Mântuitorului fiind o cetate întărită cu zid. Spre Nain a pornit Domnul Iisus Hristos după ce a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum, însoţit şi de această dată de ucenici şi de o ceată mare de oameni. De-abia ajunsese la poarta cetăţii, când a întîlnit alaiul de îngropare care ieşea din cetate. Alaiul ce îl însoţea pe cel mort era foarte mare, dar nu pentru că acesta aparţinea unei familii bogate şi de vază ci pentru jalea cea mare. Murise un tânăr care era unicul fiu al unei văduve, deci lovitura primită era deosebit de grea. Durerea tuturor celor de faţă trebuie să fi fost foarte mare, iar jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea nefericitei mame. Când moartea ne smulge pe cineva drag, toţi aşteptăm ca durerea să ne fie împărtăşită de cei din jur, pentru că deşi părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic suferinţa, totuşi ne aduce mângâiere. Când cel slab mângâie pe cel slab, slabă e şi mângâierea. De data aceasta însă s-a întâlnit Domnul cu slujitorul; Dătătorul de viaţă cu moartea. Domnului i-a fost milă de biata mamă. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă decât cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât rudele? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăseşte, ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Domnul zice mamei indurate “Nu plânge!” Cu aceste cuvinte încercăm şi noi să mângâiem jalea celor îndureraţi, chiar dacă şi inimile noastre sunt pline de durere şi ochii de lacrimi. Dar în afară de compasiunea noastră nu putem oferi îndoliaţilor nimic spre mângâiere. Când Hristos zice femeii indurerate:”Nu plânge” nu a înţeles că nu trebuie să plângem când ne moare cineva drag. şi Iisus a plâns la mormântul prietenului Lazăr. stop_coloana Si noi, nu numai pe morţi avem să-i plângem, ci şi pe cei vii, şi mai ales pe noi înşine. De ce spune Domnul acelei mame: Nu plânge? Femeia plângea ca cineva care nu are nădejde. şi nu plângea pentru păcatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru păruta lui nimicire, pentru veşnica despărţire de el. Dar acolo era Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor şi al morţilor. Nu are de ce să plângă nimeni cu El de faţă! Poate, aşadar, să plângă cineva când cu el este Dătătorul de Viaţă? Dar nefericita văduvă nu-l cunoştea pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu. Ea îşi jelea singurul copil cu bocete deznădăjduite, ca toţi iudeii- şi ca toţi păgânii- care n-au avut niciodată credinţa în învierea morţilor, sau având-o vreodată, au pierdut-o. De aceea Domnul a şi trecut la faptă. S-a atins de sicriu şi a zis:”Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”. Iisus a poruncit băiatului în numele Său, nu cum au făcut Ilie şi Elisi, care s-au rugat lui Dumneze să învie pe cel mort. Aceia erau doar slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul- Născut Fiul Lui. Cu puterea Sa îi porunceşte Domnul tânărului să se întoarcă la viaţă. şi făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat pulberii suflare vie, şi a făcut din pulbere om, lucrează acum aducând viaţă pulberii moarte. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a ridicat, a început să vorbească, iar Domnul l-a dat mamei sale. Iisus a mângâiat-o pe această mamă nu numai cu cuvinte pe care ea le mai auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mângâitoare.