Coasa şi globalizarea
E vremea coasei. |i asta îmi aduce aminte de versurile populare “Taie bade coasa-n iarbă/ Taie focului s-o ardă”. S-au dus cosaşii de demult. Pe şesuri nu mai vezi rândurile acelea de oameni care taiau iarba şi o aşeazau în brazdă, într-un ritm provocat parcă de tobele care anunțau apariția călăului şi a condamna-tului în aceleaşi fracțiuni de secundă. S-au dus cosaşii de altădată, acele personaje care fără milă curmau viața firului de iarbă. Astăzi, cositoarele mecanice brăzdează şesurile. La deal, ce-i drept, mai întâlneşti câte un cosaş “tradițional”. Dar şi acela e bătrân, pentru că tinerii de azi nu se prea înghesuie să bage coasa-n iarbă. Nu că n-ar putea învăța, dar la ce le-ar folosi, se întreabă ei. Păi, numai să asculți muzica emanată de oțelul din măseaua coasei şi ar fi îndeajuns.stop_coloana Dar să mai vezi şi firul de iarbă implorându-te să-i cruți viața, ori puii de potârniche alergând care încotro cu acelaşi gest de implorare în ochi… Apoi să ajungi la capătul brazdei să dai cu arcerul pe gura coasei, aşa, în ciudă, şi tot în ciudă să tragi pe gâtlej o gură de pălincă pentru a nu transpira. |i când sulițele soarelui vestesc vremea amiezii să-ți întinzi laibărul la umbra unui copac bătrân şi doar turturelele cu cântecul lor să-ți tulbure puiul de somn. Că e vremea coasei şi doar nu o să-ți ardă de… globalizare.
