Am in fata o provocare colosala. Trebuie sa invat sa-mi butonez sentimentele, altfel sunt pierdut, nu mai sunt eu. Inventia lui Bill Gates si tot ce a decurs din asta ca mod de viata ma pune in situatii incompatibile cu natura mea umana. Sunt pacatele secolului asta nou, care inca nu stiu cum o sa se cheme. Pe langa el, secolul trecut, ala numit cu multa emfaza „al vitezei”, e mic copil. Intre mine si cei cu care trebuie sa intru in legatura se aseaza circuitele integrate si tastatura. Niste asiatici cu figuri pe ei – le spune lumea emoticoane – vor sa-mi dea o mana de ajutor. Mai rau ma incurca. Cum sa spun ca sunt bucuros cu expresia aia? Sau ca plang cu lacrimile si ochii emoticonului? Imi fura masinaria din personalitate cam tot. M-a ruinat. Nu-s chiar bosorog, asa ca trag nadejde ca o sa invat pana la urma. Trag pe naiba; asa ceva nu se poate. Trebuie sa ma resemnez ca ma transform, intru in simbioza cu computerul. SF-urile cu robotizarea omenirii devin cosmar. Secolul asta sigur se va chema secolul bolii singuratatii. Oamenii se cunosc pe net si nu se mai recunosc cand se intalnesc pe strada. Au fetele crispate, ca asa s-au obisnuit la taste, si-ti comunica frustrare si oftica acumulata intr-o viata vlaguita de ce inseamna sentimente. Vreau „acasa”, in vremurile cand te intalneai cu prietenii si-ti strangeai mana cu ei, te bateai cu palma pe spate a semn de recunoastere si ii vedeai in ochi cat sunt de bine sau daca sunt intristati. Nu se poate. S-a dus! Acuma trebuie sa tastez. Il tastez pe emoticon, care zambeste fara nici o particularitate. Miliarde de oameni zambesc acuma la fel, identic. Sunt inca tanar si as vrea sa-mi traiesc viata la adevaratul ei potential. Ei uite, asta chiar nu se mai poate, lucrurile s-au transformat atat de mult incat potentialul nu mai e…posibil de atins. Si nu pot incheia un astfel de text decat daca-l tastez pe emoticonul ala suparat. Lasa, ca nu-s singurul, milioane de oameni il tasteaza in fiecare zi…si e identic.

Post Views: 79