Reculegere

Ziua bună, dragi cititori!

Un căpitan negru din Benoia, în Africa, și-a pierdut cei doi fii în război. Ca să-și uite durerea, a cerut celor doi sclavi care erau cu el întotdeauna să facă zgomot cu toba, să bată în discuri de metal, să strige, de îndată ce ar observa că stăpânul lor e gânditor…

Oameni buni, noi am avea destul interes să ne reamintim, mai ales în momentele de încercare existențială, scopul vieții? Tobe, coșuri cu scoici, discuri de metal și strigăte își ațâță mereu sarabanda. Nu e nevoie să mai plătim sclavi pentru că viața noastră de zi cu zi care ne răscolește și ne zgâțâie, este însărcinată cu hărmălaia asta. Oare cele mai multe din ocupațiile noastre, din gândurile și sentimentele noastre, oare nu au toate acestea drept obiectiv dosnic împrăștierea noastră în mii de fleacuri, ca așa să ne răpească partea esențială din scurtul drum ce duce la moarte?

Viața este cea mai dură școală pentru că niciodată nu știi ce examene urmează și nu poți copia de la nimeni, pentru că ai total alte subiecte. Dar poți face ceva: te poți pregăti din timp pentru aceste subiecte! Poți să le pătrunzi rostul și atunci totul se transformă, nimic nu te mai ia pe nepregătite! Exigența noastră zilnică și cea mai importantă este tocmai această pregătire.

Ion Luca Caragiale spune cu o sonoritate vie: ”Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimțind pe ce calcă jos! Ferice de ei ! Groase tălpi trebuie să aibă.”

Dragilor, ”Sus să avem inimile!”, intonează această expresie care provine din tradiția liturgică a Bisericii primare și care este reiterată în permanență la fiecare Liturghie. Oare unde sus? Despre ce inimi este vorba?

”Fericiți cei curați cu inima”, spunea Mântuitorul Iisus Christos, fericiți cei ce-și antrenează interiorul și-și fortifică ”tălpile”, căci aceia vor putea privi Sus!

Vă invit la reflecție!

(Pr. Raul Plus, Înfruntă viața)