Lucrul cel mai greu…

Ziua bună, dragi cititori!

Care-i cel mai greu lucru pentru noi, oamenii ?

Spune nimerit cineva că din viața eroilor și a sfinților rămânem cu o lecție fundamentală: ”Să ne schimbăm și în jurul nostru multe schimbări se vor întâmpla”. Nebunie, nu ? Noi să ne schimbăm? Dar noi le știm pe toate ! Mi s-a mai spus..:”Eu nu mă duc acolo sau dincolo, că va trebui să mă schimb și nu vreau!” Sau mai văd oameni care se întreabă: ”Unde-i minunea ?”, când le relatez despre locuri de spiritualitate. Asta-i minunea, oameni buni, cea mai mare astăzi: schimbarea mea, renunțarea la sine, reorientarea vieții, o conștiință trezită, o mentalitate transformată.

Josemaria Escriva ne sfătuiește imperativ să nu spunem: ”Asta-i firea mea…e din cauza caracterului meu”. Nu! E din cauza lipsei noastre de caracter…Să-l schimbăm, să nu-l justificăm. Să nu inventăm o armată de argumente care să ne dezvinovățească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește și ne ajută să înțelegem ce înseamnă această lepădare de sine, atunci când ne vorbește despre unul dintre păcatele capitale ale omului – „filaftia”, sau iubirea pătimașă de sine. „Filaftia” este definită ca fiind un atașament morbid și irațional de noi înșine. Regăsim foarte mult această tipologie a egoismului în noi, cei care ne manifestăm autosuficiența. Mulți confundăm iubirea de sine (ego-ul) cu personalitatea. Diminuarea lui ar putea fi înțeleasă astfel ca o pierdere a calităților pesonale. Nimic mai fals! Nu ego-ul conferă personalitatea, ci el ne rigidizează comportamentul, ne face slabi în fața greului, ne atrage spre patologia psihică, aceea pe care doctorul David Hawkins o numea ”îndrăgostire de noi înșine”. În schimb, o personalitate puternică înseamnă flexibilitate, adaptare, păstrând un caracter moral puternic și o scară a valorilor clară.

Lepădarea de sine ar trebui să însemne pentru noi renunțarea la ego-ul nostru ca centru al existenței și acesta este cu adevărat lucrul cel mai greu… Dar dacă totuși ne decidem să practicăm această renunțare la sine, la ”cultul dorințelor” noastre, la ”eu” ca și filon principal, vom trăi un paradox: ne vom descoperi și câștiga pe noi înșine, cei autentici, pentru că ego-ul nu este un lucru ”rău” în sine dacă este ”ținut în frâu” și dacă-i este descoperită esența. Dacă nu ne vom angaja în această luptă cu eul, viața va deveni un lucru frivol, brăzdat de bucurii fugare. Lepădarea de sine și iubirea față de Adevăr sunt cele mai puternice elemente constitutive ale fericirii. Celelalte: râsul, gluma, zâmbetul sunt ”hieroglife ale bucuriei”.

Renumitul chimist francez Paul Sabatier, un om fără credință, spunea despre Sfântul Francisc de Assisi că a fost cel mai vesel om de pe pământ. Care credeți că a fost sursa bucuriei? Să fi fost ”puterea autosugestiei” ? Dragilor, să nu ne amăgim…Tehnicile psihologice funcționează până la un punct, dar nu fac față provocărilor și capitulează.

”Atunci Iisus a zis: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. ”Să Mă urmeze” ne dă cheia condițiilor fericirii celei mai înalte – o fericire care nu este relativă, iar renunțarea la sine este primul pas care trebuie să-l facem.

Închei cu această reflecție a filosofului Nicolas Gomez Davila: ”A îndrăzni înseamnă a pierde momentan echilibrul. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde pe tine însuți”.

Vă invit la reflecție!