Perspectiva rănilor

Dragi cititori, unul dintre cele mai grele lucruri de făcut în viață este să lăsăm deoparte rănile vechi. Spunem adesea sau, cel puțin, gândim: ”Ceea ce mi-a făcut mie și familiei mele sau prietenilor mei, nu pot uita sau ierta. Într-o zi va trebui să plătească pentru asta.” Câteodată, amintirile noastre sunt atât de vechi și totuși continuă să ceară răzbunare.

A ține un registru al greșelilor umane creează adesea ziduri de nepătruns și ne aruncă-n temnițe invizibile. Cucerit de morala hristică, apostolul Pavel afirma cu fervență: ”Dacă cineva este în Christos, este făptură nouă. Cele vechi au trecut: iată, toate s-au făcut noi. Și toate sunt lucrarea lui Dumnezeu.” Într-adevăr, noi nu putem lăsa deoparte rănile vechi. Însă Dumnezeu poate. Tot apostolul Pavel spune: ”Dumnezeu, în Christos, împacă lumea cu Sine, neținând socoteala cuiva pentru greșeli”. Așadar, ni se cere să lăsăm la o parte rănile vechi, în numele acestui ”mesaj al împăcării” care ni s-a încredințat și să fim mesageri ai reconcilierii. Știu, asta pare o ”ciudățenie” în lumea bizară în care trăim, dar dacă nu vom ieși din logica acestei lumi, vom acumula averi de zbucium și vom trăi la periferiile firii. Mesajul împăcării este apelul pe care lumea noastră are cel mai mult nevoie să-l audă !

Suntem la finalul Săptămânii Luminate, cunoscută în unele spații creștine și ”Săptămâna Reînnoită”, și, așa cum spunea Voltaire, vedem cum ”totul în natură este Înviere”. Dar noi? Cum suntem? Cât de transformați ne simțim după aceste sărbători? Câți suntem ”creștini de ocazie” și câți încercăm să permanentizăm acest parcurs spiritual și în timpul anului ? Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât devenim mai exigenți cu noi înșine și mai indulgenți cu ceilalți. Cu cât ne apropiem mai mult de credință, cu atât îi vedem pe ceilalți într-o lumină nouă. Se vede asta pe platformele offline și online?

Dacă simțim un gol după aceste sărbători să căutăm suflete vii de la care să ne molipsim. Dacă ne simțim învolburați de răni, să mergem pe urmele Rănilor Mântuitorului, să ascundem în ele durerea și, paradoxal, vom simți cum prindem viață! Rănile lui Christos sunt începutul unei noi istorii. Rănile Sale au rămas prezente si deschise după Înviere, ca niște cratere de lumină care ne invită la vindecare și viață.  ”Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea”, iar Toma Necredinciosul sorbi din Răni credința pe care nu i-o putu dărui nimeni și cunoscu pe Christos după răni.

Dragilor, Liturghia este Rana deschisă a Mântuitorului, Euharistia, Inima prin care se face transfuzia de sânge pentru a trăi. Acesta este creștinismul! Celebrează moartea și sărbătorește despărțiri, iar când totul pare că s-a terminat, Povestea abia începe.

Este Săptămâna Luminată. Să o permanentizăm! Viața noastră să fie Evanghelie cordială și nu Lege mecanizată.

Toate cele bune!