Izvorul Tămăduirii

Dragi cititori, creștinismul este o morală care se adresează întregii umanități, dar care își află centrul în simplitatea credinței- nu ca naivitate intelectuală, ci ca o formă de transparență ontologică, în fața adevărului revelat.

Astăzi, credincioșii creștin-ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare este celebrată anual, în prima vineri din Săptămâna Luminată.

Originea ei ne-o descoperă un fenomen miraculos care s-a petrecut lângă un izvor de lângă Constantinopol. Potrivit tradiției, un orb și-a recăpătat vederea spălându-se pe ochi cu apa izvorului. Aici, orbul a ajuns călăuzit de viitorul (la acea vreme) împărat al Bizanțului, Leon I (457-474). Leon a fost la rândul lui călăuzit și îndemnat de Fecioara Maria. Ajuns în scaunul împărătesc, Leon I a construit la locul respectiv o biserică unde s-au petrecut, de-a lungul timpului, multe evenimente excepționale. Această biserică, situată în vechiul cartier Vlaherne, se mai vede și astăzi în Istanbul.

În această zi, în biserici, după celebrarea Sfintei Liturghii, se face sfințirea aghesmei mici. În unele locuri există credința că cei care consumă această apă sfințită se pot vindeca de boli sufletești sau fizice. De asemenea, se mai păstrează obiceiul ca preoții să meargă la izvoarele de apă pentru a le sfinți, protejându-le astfel de secare sau de adăpostirea duhurilor rele în preajma lor.

În tradiția populară, Izvorului Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică zi din an, deoarece apele sunt zbuciumate și zgomotoase, fiind mai ușor de găsit.

Dragilor, sursa fundamentală a acestui izvor al tămădurii rămâne Mântuitorul Iisus Christos.”Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”, relatează Evanghelia după Ioan. Lucrarea harului divin, cea care purifică templul interior, este, în esență, izvorul tămăduirii. Ea întreține virtuțile vieții morale, și, numai virtutea, unită cu o cunoaștere dreaptă, este singura demnă și capabilă de a guverna și de a-i conduce pe alții, în timp ce toate celelalte demnități, fără virtute, sunt lucruri periculoase și deplorabile.

În starea orbului de lângă izvor ni se înfățișează, pe de o parte, tabloul unei omeniri aflate în ruină, iar pe de altă parte, așteptarea vindecării celui care are o speranță nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu.

Să căutăm, așadar, acest element esențial al existenței noastre, ”izvorul tămăduirii”, ”apa vie”, cea care, atât în Documentul sacru, cât și în unele creații literare românești, oferă eroilor putere și însușiri supranaturale.