Momente copleșitoare la Centrul de vârstnici de la Tihău

Într-o dimineață care-și ridica prora albă sub un cer cenușiu și frământat, căci vremea da în lături dezvăluind forfota văzduhului și trâgand cortina peste soarele de mai deunăzi, am pornit din nou la drum căutând nota muzicală lipsă. ”Cum să vă spun”, se numeau primele carți de versuri ale poetului Ioan Alexandru, iar eu mă aflu acum în sintonie cu aceeași întrebare pe care el și-o adresa: ”Cum să vă spun?”. Cum aș putea să vă descriu în cuvinte experiența trăită, astfel încât să fisureze inima și să trezească conștiința, așa cum mi s-a întâmplat mie. Pentru ca literele să devină vii, scria poetul Traian Dorz, se cere ”să citești mult, să asuzi mult, să te rogi mult, să iubești mult, să plângi mult și, mai ales, să suferi mult”, iar eu îmi declar mărginirile, în acest sens, dar și pasiunea neostoită.

Unui astfel de univers, greu de formulat, i-am trecut pragul sâmbăta trecută, împreună cu colectivul Mănăstirii Preasfintei Inimi a lui Isus: Centrul de vârstnici de la Tihău. Primiți cu căldură de personalul Centrului și intrând în încăperea unde se aflau vârstnicii, om să fii și nu aveai cum să nu simți ”greutatea” locului. Un buchet de bunici ne așteptaseră cu sufletul la gură, cu entuziasm de copii și cu o poftă vădită pentru dialog și prietenie însuflețită.

Am stat ”la o poveste”, ca-ntre nepoți și bunici, ca-ntre copii și părinți. Ne-am rugat împreună și am cântat. Ne-am și jucat, pentru că, am toată convingerea, așa cum spunea Mircea Eliade, că jocul bine însușit este o adevărată filosofie de viață care ne duce mai adânc, în real.

O…! Vârsta a treia nu este deloc ”o închidere”, ci o ”deschidere”, o întoarcere la esențial, care se împlinește tot mai mult în nemărginit. Am ascultat povești de viață impresionante, am pândit expresii și gesturi, urmărind cum, ca într-o capodoperă cinematografică, pe fizionomiile seniorilor se plimbau, ca pe niște stațiuni ale crucii, atât extaze cât și agonii, împliniri și dezolări, aleanuri și năzuințe. Am simțit cum toată teologia, toată știința și toată cultura s-au înglobat în acel dialog, în acea întâlnire, în acea prezență.

Și pentru că fără dimensiunea spirituală orice formă de conversație sau de psihoterapie este limitată, părintele cu care am venit însoțiți, Pr. Mirel Cristea, i-a spovedit și împărtășit pe cei dornici, conferind astfel întâlnirii dimensiunea cea mai înaltă. Am speranța că, preț de un timp, seniorii noștri au uitat de nobilele poveri, căci, la final, o bunicuță mi-a spus cu o voce vibrantă: ”Cu un așa <tratament>, să tot mai fie!” Însă nu cred că ei erau cei mai câștigați după această vizită, ci noi. Noi am fost cei cu adevărat cuceriți și transformați!

Gata! Mi-am găsit nota muzicală. Mi-am găsit eroii. Vechii lumii, acești aducători de esențe, lianți între pământ și Cer, acești viteji cotidieni, subreziți de timp, dar cunoscători ai nobilelor ”căi” umane, căci îi împărtășesc vechimea. Acești oameni pentru care a trăi în fiecare zi este o formă de curaj. Și asta nu este despre faptul că nu sunt bine îngrijiți unde se află, pentru că centrul este prevăzut cu condiții moderne, iar personalul este foarte primitor, și nici despre dramele inerente pe care trupul le resimte din cauza vârstei, și care sunt grele, ci, în mare parte, despre durerea singurătății, despre lipsa familiei, despre jindul după dialog. Sunt mulți vârstnici veniți în acest centru (și-n centre similare) de departe, inclusiv din capitală, iar singurătatea lor ar trebui să ne interpeleze pe fiecare dintre noi și să ne impulsioneze să strămutăm simțirile în fapte. ”Nimic nu are o putere mai mare de a smulge pe cineva din ghiarele deznădejdii decât gândul că exiști în inima cuiva”, consemna Pr. Paul Siladi în reflecțiile sale, iar acest gând, transformat în faptă, salvează vieți!

Dragilor, astfel de inițiative umanitare sunt extrem de benefice pentru noi și, mai mult, pentru copiii și tinerii noștri. În școli se strâng adesea diverse donații pentru felurite cauze umanitare și asta e bine, însă este departe de a fi suficient. Tinerii noștri au nevoie să fie ancorați mai perceptibil în realitățile sociale care-i înconjoară, altfel vor cădea pradă puzderiei de  ”cateheze” ale divertismentului de astăzi: individualism, violență, decadență morală, kitsch. Pe lângă teste și examane, avem nevoie de școala compasiunii și a responsabilității față de aproapele, altfel vom construi o generație de tineri slabi, fără robustețe interioară, egoiști și fără verticalitate. Să nu ne lăsăm acaparați, atât noi, cât și copiii noștri de conectivitatea digitală și să nu trăim în ignoranță, în timp ce această epidemie a suferințelor umane persistă și crește. Numai prin interacțiune umană autentică lumea se poate schimba.

Dezlegată și măcar puțin de învârtoșarea inimii, adun fir cu fir urzeala vieții și-mi amintesc că și eu am acasă octogenara mea cu viață de epopee. Înveșmântată de timp și suferință, dar o bună cunoscătoare a sensului vietii, venerabila mea eroină mă așteaptă zi de zi la depănat de amintiri și călătorii în timp. Mă rog s-o prețuiesc la culme, să nu subestimez valoarea taifasurilor și să mă ivesc mai des la întâlniri.

Omeni buni, să-i prețuim pe toți bătrânii noștri, oriunde ar fi, oricum ar fi și cum putem mai bine, căci toți sunt ai noștri.

”Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine”….(Psalmul 70)