Simbolistica și valoarea Altarului: Revărsare de lumină și har, la resfințirea Paraclisului de la Biserica ”Sfântul Arhidiacon Ștefan”

”Să-mi ridici un altar pe pământ…În orice loc în care îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine și te voi binecuvânta.” (Exod 20:24-25)

Dragi cititori, am convingerea că mulți dintre noi am participat, măcar o dată-n viață, la sfințirea unei biserici. Nu știu însă câți suntem conștienți de sensul și valoarea extraordinară a unui astfel de ritual religios. Eu una, cu siguranță nu. După Sfânta Liturghie, cred că această oficiere sacră este cea mai impresionantă și mai încărcată de semnificații, pentru că exprimă transformarea unui spațiu profan într-unul sacru, pregătit pentru celebrarea Euharistiei.

Sfințirea unui locaș de cult începe de la altar, pentru că altarul este punctul central către care converge toată biserica, el este obiectul constitutiv, fixat în pământul ce devine, astfel, un spațiu sacru. Fără altar, biserica ar fi o clădire oarecare.

În bisericile bizantine și latine, târnosirea bisericii și a altarului este un ceremonial complex de sfințire inspirat din Vechiul Testament și care implică spălarea mesei altarului, ungerea cu Sfântul Mir, așezarea moaștelor, acoperirea cu fețe de altar și așezarea imaginilor evangheliștilor. În Vechiul Testament oamenii construiau altare oriunde se aflau, din orice material,  pentru a aduce jertfă de mulțumire lui Dumnezeu, sau pentru a comemora întâlniri unice cu El care au avut impact profund asupra lor. Uneori, chiar Dumnezeu a poruncit ca un altar să fie construit după ce El Însuși eliberase pe cineva în mod miraculos, încredințând  oamenilor instrucțiuni detaliate cu privire la tipul de altar. Pe acest altar, poporul aducea jertfe pe care Dumnezeu le accepta ca ispășire pentru păcatele lor.

În Noul Testament, Altarul devine Însuși Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Christos, Mormântul Său, locul cel mai sfânt de pe pământ care închipuie cerul și de unde izvorăște ”apa vie” care salvează, vindecă și conferă permanență.

La un asftel de moment suprafiresc, de inaugurare și sfințire, am fost părtașă sâmbătă, 27 decembrie, la Biserica ”Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Zalău, când Preasfințitul Episcop Benedict a resfințit paraclisul de la demisolul bisericii. Am trăit momente de har și solemnitate, convinsă fiind de faptul că Dumnezeu intervine personal în cultul care îi este adus, în locurile în care este pecetluit numele Lui, transformând astfel, în chip tainic dar real, atât materia, cât și inimile credincioșilor prezenți – altarele interioare.

Sfântul Nectarie din Eghina a devenit ocrotitorul paraclisului și, spre bucuria preoților, martorii autentici ai eforturilor care s-au făcut pentru biserică, dar și a credincioșilor dăruiți, a fost adus înspre venerare un fragment din moaștele Sfântului Nectarie, de la Centrul de Îngrijiri Paliative ”Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca.

Sfințirea a continuat cu oficierea Sfintei Liturghii care a fost celebrată în partea de sus a bisericii, moment de apoteoză și încununare a întregului eveniment. Fiind și Sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, primul martir creștin, Preasfințitul Benedict a vorbit despre trăirea eroică a acestui mucenic, despre exemplul său de iubire, iertare și smerenie, invitându-ne să-i slujim lui Dumnezeu ”fără dubii, fără sincope, fără măsură și în orice condiții”. Ierarhul a subliniat din nou importanța împărtășirii cu Trupul și Sângele Mântuitorului, ca sursă deplină de vindecare și vitalitate.

La finalul Liturghiei, vădit emoționați și recunoscători, cu cearcăne de lumină pe fizionomii, preoții participanți și-au manisfestat gratitudinea față de Dumnezeu și față de toți cei prezenți. Preotul paroh, Radu Barbur, a mulțumit Preasfințitului Benedict pentru binecuvântare și comuniune, subliniind încă o dată calitățile virtuoase ale Sfântului Ștefan, iar Preotul Ioan Coste a vorbit cu o sonoritate debordantă despre simbolistica și valoarea Sfântului Altar, invitând credincioșii să se hrănească cu toate darurile sfinte care descind din Sfânta Masă. Preotul Ștefan Lucaciu, care nu demult a sărbătorit venerabila vârstă de 50 de ani în slujba bisericii, a primit, în semn de prețuire, un buchet de flori cu ocazia sărbătoririi zilei onomastice.

În acele momente m-au încercat crescendo emoții și amintiri ale adolescenței mele teribiliste. Am privit cu multă compasiune și recunoștință biserica și preoții cu care am făcut primii pași, chiar dacă, pe atunci inconștienți, din cauza oceanului de ignoranță în care mă scăldam, din propria vină. Drumurile s-au despărțit, printr-un plan dumnezeiesc, însă doar aparent, pentru a se putea reîntâlni, într-o formă mult mai aproape de plinătate. Pe atunci obișnuiam să stau în afara zidurilor bisericii, în timpul Liturghiei, neștiind ce se întâmplă înăuntru, neînțelegând că, cu cât stai mai aproape de Altar, cu atât mai mult înțelegi viața în esență și rolul tău în lume, cu atât mai mult pătrunzi fericirea autentică, cu atât mai mult te reunești cu realitățile metafizice, originare. Cu atât mai mult ești părtaș la minune!

Nu m-am ostenit să-mi pun întrebarea atunci: Ce-i cu toate astea? Ce se întâmplă aici? Superficială și blazată poate fi firea umană…Nu am ține în casă nici un aparat amărât pentru cinci minute, fără să-i cunoaștem în detaliu scopul, și, totuși, trecem prin viață ignorând întrebările esențiale, legate de suflet…

Dragilor, astăzi, noi, oamenii, ne ridicăm altare în cinstea propriilor împuterniciri și abilități. Astăzi zeul nu se mai numește ca pe vremuri, Moloh, la canaaniți, sau Baal, la cartaginezi, astăzi zeul noastru se numește ”Eu”. Luăm viața când vrem și creăm viața când vrem. Neglijăm revelațiile din Sfânta Scriptură și ne construim așa-zisul paradis teluric, cu orice preț. Însă Christos lovește zidul umanității noastre provocând o spărtură prin care irealul pătrunde în real, și doar acest ireal mai poate restaura totul. Astăzi, în mijlocul unei culturi care a devenit prea calculatorie, suntem invitați să construim altare interioare, ”în duh și adevăr”, să cultivăm o cultură a inimii, care se poate forma numai în jurul Altarului și numai în jurul oamenilor de inimă.

Dărâm și eu hambarele omului ce-am fost demult și lupt să măresc inima. Trag crengile tinereții și le aduc în mijlocul sufletului. Privesc în urmă Biserica ”Sfântul Ștefan” pleșuvită de o nouă strălucire, las iarna să se așeze în cuvinte și zăpada să acopere pribegirile juvenile.

”Altarele tale, Doamne al puterilor…fericiți sunt cei ce locuiesc în Casa Ta…”