Crăciunul în detenție

În apropierea Crăciunului, timp pe care-l aștept de câțiva ani cu sufletul la gură și cu nesaț de copil, mă vizitează adesea gânduri și imagini cu acei ”oameni-stele”, le-aș spune eu, care au văzut miezul nevăzut al acestei sărbători și care au trăit Nașterea Domnului la cele mai înalte culmi, pipăind cu sufletul perspectivele teandrice.

Printre arome ce anunță bucatele mesei de Crăciun, în forfota străzilor și a magazinelor, privind lumea cum se preschimbă în straie noi și trăgând cu ochiul la timpul fără griji al copilăriei, inima mi-o ia înaintea minții și călătorește în timp, căutând emblemele, garanția și sentinela umanității. Caut pe cei la al căror mod de viață să mă pot raporta, să mă pot corija, să mă dezbrac de învelișuri superfluu, să învăț cum să trăiesc, cum să mă înnobilez cu tăria voinței, cum să prețuiesc darul ce-l am și să nu-l rătăcesc în vârtejul de ”oferte”, cum să-mi întăresc convingerile și să învăț onoarea, și, mai mult, cum să-L ating și eu pe Pruncul din Iesle.

Îi găsesc! Sunt ei, cei a căror viață încerc să o rememorez zilnic, cei cărora le aduc elogiu la fiecare crăpătură de zi, cei care sunt garantul concret al Sărbătorii depline: ”sfinții pușcăriilor”, ”bandiții”, ”oropsiții” gulagului comunist – oameni cu har datorită cărora credința și valorile nu sunt moarte.

Răsfoindu-le din nou memoriile, m-am concentrat de această dată pe felul în care ei și-au trăit Crăciunul în detenție. Închiși între ziduri friguroase și umede, supravegheați draconic, înfometați, supuși la chinuri de neconceput (cu atât mai mult cu cât în perioada premergătoare Crăciunului torționarii întețeau nebunia abuzurilor), supuși la chinuri de neimaginat pentru o minte sănătoasă, acești acrobați ai firii se retrăgeau în sine și trăiau praznicul Nașterii Domnului la o intensitate de nedescris în cuvinte. Cufundați în rugăciune și împărtășiți cu Pâinea sfântă, în celulele cu ziduri opace, unde părea că nu mai există nici un orizont, ei au descoperit orizontul cel mai înalt, infinitul din piept, eterul din inimă – Dumnezeul cel viu, personal, întrupat în Om.

Acolo, în închisoare, vorbele deveniseră obiecte de contemplație, acolo s-au născut monumente de limba română care au închegat fascinante colinzi și poezii, acolo celulele obscure s-au transformat în catedrale de lumină, acolo mistica creștină era atât de densă, încât puteai s-o prinzi cu mâna, acolo sclavia s-a transformat, paradoxal, în libertate, acolo toată Evanghelia s-a scris în carne vie.

Dar cum a fost posibil așa ceva, se întreabă mulți? ”Să nu strivesc corola de minuni a lumii”, spunea Lucian Blaga, înțelegând  că misterul nu trebuie înțeles, ci trăit – așadar, acestea sunt taine divine, privilegii oferite de Dumnezeu celor care cred cu toată ființa.

Plimbându-mă prin spațiul măiestritelor încăperi ale terorii, ajung la închisoarea de la Aiud și-l ascult cu emoție pe curajosul profesor Atanasie Berzescu: „În sfârșit, semnalul de colinde s-a dat. Noi toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începem colindul <O, ce Veste minunată!>. Am trăit și am simțit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi.”

Mă duc mai departe și-mi pare că-l aud pe scriitorul Ioan Ianolide, acest ”prinț al trăirii prin reflecție”, care, copleșit de experiența Sfintelor Taine pe care le trăise în ajunul sărbătorii, glăsuiește: „În ajunul Crăciunului am uitat de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor.”

Ajung în sanatoriul – penitenciar din Târgu Ocna și intru-n dialog cu părintele Gherasim Iscu, care-mi spune: „Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc. Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina fericire. Am certitudinea vieții veș­nice, particip la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului.”

Mă minunez, și-mi continui drumul…Într-o altă temniță îl zăresc pe Valeriu Gafencu, ”sfântul închisorilor”, așa cum a fost supranumit de Steinhardt. Îl văd cum, cu ochii senini și chipul liniștit, cuprins de o bucurie nepământească, își compune în taină, ”Colindul robului”.

Înaintez înspre temnițele Sighetului, und-i cuprind cu inima pe fericiții episcopi martiri, dintre care îl deslușesc pe zelosul episcop Ioan Suciu, ”inima și sufletul tinerilor” și supereroul gândurilor mele. Îl văd cum se roagă, cum iartă, cum se dăruiește până la ultima picătură, cum trăiește extraordinarul identificării cu Christos.

Și periplul metafizic poate continua la nesfârșit…Văd cum Dumnezeu cu o mână strivește stofa creației Sale, o compune și o desfășoară,  iar cu cealaltă Își dă osteneala să ne-o explice în felul Său, atât de deosebit de al nostru…

Dragilor, în această perioadă premergătoare marii sărbători, să aprofundăm viețile acestor ”oameni-stele” care ne încredintează secretul Crăciunului: comuniunea cu Mântuitorul Iisus Christos. Dar, suntem totodată chemați să privim și la realitățile ce ne-nconjoară, care nu sunt cu mult diferite de cele de atunci: războaie, crime, injustiții, sărăcie, dezumanizare sub toate formele.

Cunosc personal diferite tipuri de detenție: oameni privați de libertate exterioară, dar care trăiesc, prin har, o libertate interioară cum puțini o pot concepe; oameni muribunzi, așternuți pe paturile suferinței, inerți fizic, dar dinamici și plini de iubire în interiorul lor; oameni săraci, mult îngrădiți din punct de vedere material, dar luminoși, fericiți și atât de generoși; tineri izolați, departe de casă, ale căror drame familiale le-au brăzdat sentimentele și visele; oameni care au tot, din punct de vedere material, dar trăiesc în înshisori lăuntrice pentru că sunt mărginiți spiritual și nu au curajul să urce scările nobilelor valori…Să-i cercetăm, și măcar cu un gând, cu o rugă, pe toți aceștia…să ne cercetăm pe noi înșine!

Mântuitorul așteaptă răspunsul nostru la chemarea Sa:”Vino, Masa e gata! De ce întârzii?” Să nu ne ascundem ca și Adam, să nu fugim ca și Cain! De două milenii încoace, Dumnezeu apasă asupra noastră cu toată greutatea pentru a provoca răspunsul veșnic, explicit și definitiv. Vorbește, Israele! Vorbește, popor creștin! Este nevoie de tine. Este în puterea ta să rostești da-ul. Nu mai merge așa, totul se învârte, totul se dărâmă, toate sunt nelalocul lor! Mântuitorul se coboară la picioarele tale și imploră. Vine la noi acasă, în mijlocul unei mulțimi dezorientate, amețite, gălăgioase, în hățișul de contraziceri, ne forțează ușa!

Mântuitorul se naște! Să nu ne uscăm ca acel măslin neroditor, să nu găsim scuze ca acei invitați la marea Masă, să nu-i spunem ”Pleacă de aici, nu te vrem!”, asemeni gherghesenilor după vindecarea demonicului.

La cumpăna nopții de cremene, să-i răspundem: ”Vino, Doamne, sunt gata să fac voia Ta!”

”Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi…”(Ioan 1:14)

Sărbători binecuvântate, oameni buni! Pace și bine!