Semnal de alarmă tras de o învățătoare din Zalău: „Copiii nu mai ştiu pluralul cuvântului cană”
O postare tulburătoare a unei învățătoare din Zalău vine ca un veritabil strigăt de disperare dinspre cancelarie către societate. În miez de noapte, copleșită de sarcini și de griji, dascălul a așternut pe Facebook o confesiune care pune în lumină problemele profunde din sistemul de învățământ.
„Rup din firul atât de apăsător al acestor zile”, își începe ea mărturia, după o zi în care a bifat evaluări, cursuri, corecturi și pregătiri pentru orele de a doua zi. Liniștea aparentă din casă ascunde o realitate extenuantă: „Televizorul merge în surdină… Mihai învață pentru testul de mate… soțul meu doarme obosit de muncile casnice pe care eu nu am reușit să le fac azi”.
Dar adevărata povară nu este oboseala. Este neputința în fața problemelor tot mai vizibile din educație.
Într-o simplă lucrare de limba română, o treime dintre copii nu au reușit să scrie corect pluralul cuvântului „cană” (cană/căni). Un cuvânt banal, uzual, care, în mod firesc, ar trebui să existe în vocabularul oricărui copil de 7–8 ani. „De ce sunt atâtea puncte pe i nepuse și căciulițe pe ă ignorate, când tu repeți apăsat: ‘Copii, ați verificat literele i și ă?’”, se întreabă învățătoarea.
Întrebări care răsună dureros în tot sistemul: Unde greșim? Ce greșesc?
Confesiunea ei atinge un punct nevralgic: degradarea nivelului de alfabetizare și scăderea atenției la detalii, într-un context în care profesorii sunt prinși între programe încărcate, birocrație sufocantă și lipsa sprijinului real pentru elevi și dascăli. „Devine atât de rară o victorie la clasă în ziua de azi”, scrie ea, subliniind efortul uriaș necesar pentru orice mic progres.
Și totuși, printre zeci de lucrări cu greșeli elementare, câteva – „mult prea puține” – au adus un strop de lumină: „Dar uite, că în miez de noapte, mă bucur pentru fiecare copil care a reușit să ia FB cu steluță. Să ia rezultatul. Să atingă obiectivul. Nu perfecțiunea, nu performanța. Ci rezultatul natural care vine din atenție, gândire, învățare, răbdare și ceva ce spun chiar copiii: PĂSARE. Un fel de PASĂRE care atinge bolta”.
Într-o perioadă în care dascălii sunt tot mai des priviți prin prisma exigențelor și tot mai rar prin cea a sacrificiilor, mărturia învățătoarei din Zalău devine o oglindă a realităților dure: copii obosiți, programe greoaie, părinți copleșiți, profesori epuizați.
O postare care nu doar emoționează, ci obligă la reflecție. O lecție despre ce se întâmplă în spatele ușilor unei clase, dincolo de manuale și statistici. O voce care cere, poate fără să o spună direct, ceea ce lipsește cel mai mult sistemului: păsare.
