Pe urmele sensului, împreună cu Preasfințitul Episcop Benedict

Dragi cititori, cu scopul necurmat de a decripta mesajul vieții și pentru a așeza în lumina reflectoarelor ceea ce este mai de preț și mai durabil al lumii noastre, am pornit din nou la drum. Se spune, și cred asta, că fiecare întâlnire dintre oameni e un miracol, o schiță ingenioasă de proiect divin, o încleștare de realități ce-și leagă veșnicia, dar, mai mult, o șansă de a ne purta unii pe alții spre înălțimi.

Într-un ambient simplu și firesc, și-ntr-o încăpere doldora de cărți și expresii ale infinitului, am stat de vorbă cu Preasfițitul Părinte Benedict.

Părinte Preasfințit, știm că în luna martie 2025, ați fost ales Episcop al Sălajului de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cum v-ați familiarizat cu plaiurile sălăjene și care simțiți că este starea de spirit a credincioșilor de aici?

Ceea ce s-a întâmplat atunci am încercat să primesc ca din mâna lui Dumnezeu, pentru că, spun mereu, voia lui Dumnezeu este cel mai de preț lucru din viața omului. Oricâte ar gândi omul despre propria sa viață, nu poate să gândească niciodată mai bine decât gândește Dumnezeu pentru devenirea lui. Am venit aici având această conștiință, că sunt trimis, și singurul gând pe care l-am avut a fost acela de a-i cunoaște pe oameni, de a-i înțelege mai bine și de a stabili anumite relații în funcție de contextul în care ne aflăm. În cele opt luni pe care le-am petrecut în Sălaj, acesta a fost target-ul meu: să stau în mijlocul poporului și să-i simt pulsul. Sălajul este locuit de un popor credincios, cu foarte multă evlavie, și o evlavie însoțită de simplitate. Am primit foarte multă dragoste și asta nu mi se datorează mie, ci dorinței de a lucra frumos în biserică și de a se construi comunități cât mai închegate, care au nevoie de cineva care să-i organizeze și să-i reprezinte, și pe care să-l simtă că vine dinspre voia lui Dumnezeu. Vă mărturisesc că am foarte mari bucurii la slujirile pe care le îndeplinesc în diverse sate sau orașe ale Eparhiei și aștept cu mult drag fiecare moment, pentru că orice vizită, orice slujire într-o altă parte înseamnă un nou contact cu comunități care sunt asemănătoare, dar care au, totuși, un profil aparte.

Pentru mine este un plus mare când mă întâlnesc cu credincioșii pe care îi las să-mi spună ceea ce doresc ei să-mi spună, sigur, mă străduiesc și eu să-i învăț, dar nu fără de a le simți dorințele și fără de a-i provoca să-mi împărtășească viziunea personală asupra anumitor lucruri. Sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru oamenii cuminți pe care i-am întâlnit aici și trebuie să spun cu tărie că nu a fost greu tot răstimpul acesta. Mă simt încurajat, pentru că poporul lui Dumnezeu este foarte ospitalier, foarte generos și acest lucru a fost ca o confirmare din partea lui Dumnezeu că trebuie să fiu aici.

Astăzi observăm multă solidaritate comunitară, dar fără a fi specificat numele Mântuitorului Iisus Christos-Protagonistul carității. Multe acte filantropice cărora le lipsește obiectul principal al binelui. Psihologie și filosofie modernă care subminează adevărăta moralitate. De ce sunt periculoase aceste abordări și care ar trebui să fie profilul creștinului autentic în zilele noastre?

Noi avem nevoie de viață, avem nevoie să intrăm în contact cu Cel care este sursa vieții, cu Iisus Christos. Domnul, în Evanghelie, ne spune: ”Eu am venit nu doar ca să aduc viața, ci viață din belșug”. Sigur, găsim variante alternative de genul celor pomenite: acte comunitare, acțiuni caritabile și psihologii prin care să ne autodezvoltăm, într-un fel autonom. Toate acestea au o valoare măsurată și pe orizontală, pentru că nu sunt purtătoare de viață în ele. Când noi facem un act de caritate în numele lui Christos, deja ne conectăm la ”priză”, la Cel care a spus: ”Eu sunt calea, adevărul și viața”. Mulți oameni se implică în tot felul de proiecte sociale și acesta este un element care ne indică limpede dorința de a trăi mai deplin lucrurile, doar că omitem ceea ce este esențial. Nu vom primi mai multă fericire și entuziasm implicându-ne într-un mod autonom, separat de Christos, pentru că sursa este El. De ce facem actele de caritate? Pentru că Dumnezeu este dragoste și noi vrem să intrăm pe frecvența lui Dumnezeu. Să nu trăim numai la nivel de supraviețuire, să trăim intens!

Psihologia exprimă această dorință de dezvoltare personală, adică nemulțumirea interioară cu ceea ce suntem și asta e ceva foarte bun, pentru că omul nu a fost creat într-o variantă redusă, el a fost creat pentru mult mai mult, dar ca să primim valoare, ca să înțelegem ceea ce suntem, atunci să ne alimentăm de la izvor. Altminteri, avem niște resurse personale, categoric, pe care trebuie să le punem în lucrare, dar și ele sunt măsurate. Pentru a ne depăși pe noi înșine este nevoie de o colaborare cu Domnul. În Biserică numim acest aspect ”lucrarea harului”, iar harul, așa cum exprimă și Apostolul Pavel, este cel care ne transfigurează micimea și face din noi oameni cu adevărat capabili. Nici nu ne putem da seama câte lucruri mari ar putea face Dumnezeu cu noi, dacă ne-am asocia cu cine trebuie.

Să nu mergem cu jumătăți de măsură în viață, să devenim apropiații lui Christos, care ne va propulsa și ne va transforma radical. A ne dori dezvoltare personală este foarte bine, dar să fim înțelepți. Sunt multe școli de psihologie în lume, dar dacă nu le orientăm înspre Cel care nu este doar Psihologul nostru, este Pedagogul nostru, este Părintele nostru, este sursa vieții, este tot ceea ce poate fi bun în viața noastră, atunci nimic nu e mare lucru.

Eu am speranța asta că, chiar și excluzând numele Domnului din diferite acte de caritate, dacă suntem sinceri în ceea ce facem, atunci îl vom găsi și pe Iisus. Dar să nu fim mândri, să nu fim autosuficienți, pentru că atunci vom deveni opaci și închiși față de ceea ce vrea să facă Dumnezeu cu noi. Să ne dezvoltăm pesonal, să nu ne mulțumim cu puțin, dar să avem modele bune, să ne uităm la sfinți, la oamenii mari din istorie, dar, în primul rând, la modelul maxim, care este Christos.

Nicolae Steinhardt spunea că cea mai mare dramă a societății noastre este aceea că oamenii nu mai cred în taine. Care este rolul Bisericii și al Sfintelor Taine în viața noastră și de ce avem nevoie de ele?

Ce înseamnă de fapt taina, în general? Taina este o entitate prin care, pornind de la lumea în care trăim, să descoperim lumea Împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu este doar o realitate după moarte. Domnul Însuși spune: ”Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Ar fi un mare câștig dacă noi am avea această înțelegere, că noi nu trăim în lumea asta doar pe orizontală și că nu totul se sfârșește cu moartea. Taina înseamnă că, încă de pe acum, să mă obișnuiesc cu această realitate a Veșniciei. În mod deosebit, această participare la Împărăția lui Dumnezeu se întâmplă în cadrul Sfintei Liturghii, în Sfintele Taine, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului.  Este o mare durere pentru mine, și trebuie să recunosc asta, că în bisericile noastre ne împărtășim foarte rar, din păcate. Nu era așa dintotdeauna, însă numai în acest fel putem trăi viața Bisericii în mod deplin. Biserica înseamnă Liturghie, înseamnă Preoție în Liturghie. Cei care participă la Sfânta Liturghie se împărtășesc cu Christos în două variante, dar nu separate și nici exclusive: ne împărtășim cu Christos Cuvântul (în timp ce se citește Evanghelia și se ascultă predica, care trebuie așezată după lecturile evanghelice), și ne împărtășim cu Christos în Sfânta Împărtășanie. El zice: ”Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer, cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață în el”, iar despre Cuvântul Evangheliei spune: ”Cuvintele Mele sunt Duh și viață”. Vedeți, de asta ne lipsește nouă viața, pentru că nu suntem atenți nici la cuvântul lui Dummezeu și nu ne împărtășim nici cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Orice om botezat care are o viață activă în biserică trebuie să se spovedească și să se împărtășească des și foarte des. Să nu uităm că în primele veacuri creștinii se împărtășeau în fiecare duminică cel puțin, și chiar de mai multe ori pe săptămână. De aceea eu insist foarte mult pe Spovedanie și Împărtășanie.

De ce este nevoie de spovedanie? Pentru că este nevoie de smerenie. Când stau în fața preotului, de fapt stau în fața lui Christos și dau glas căderilor mele, însoțite de o stare de durere și de căință sinceră, pe care, dacă reușim să o avem, atunci vine harul lui Dumnezeu peste noi, sparge ceva în interiorul nostru, și astfel se creează orificiile necesare prin care poate să intre harul, care mângâie, vindecă, transformă.

Sub chipul acesta al sincerității ne putem expune suferințele și la psiholog, dar de la preot mai primim ceva în plus: dezlegarea de păcate, care este un har special pe care apostolii și urmașii lor, preoții, l-au primit de la Însuși Iisus Christos, iar această iertare de păcate ridică de pe umerii noștri povara greșelilor.

Astăzi avem multă nevoie de părinți duhovnicești. Un părinte duhovnicesc nu este numai preotul la care te spovedești, este ceva mai mult. El trebuie să aibă o anumită relație de intimitate cu Dumnezeu și să simți că sfaturile lui ți se potrivesc mănușă pentru ceea ce tu ai de făcut mai departe. Pe unde mă duc, pe la parohii, le cer credincioșilor să se roage pentru oameni ai lui Dumnezeu, pentru duhovnici buni, pentru că nu doar un părinte își naște ucenicul, ci și ucenicul își naște părintele, de aceea este nevoie de reciprocitate pe această cale, de încrederea și rugăciunea credincioșilor. Biserica nu sunt numai preoții, ci și credincioșii, care trebuie să se roage pentru preoți.

Dacă Preasfinția voastră, așa cum se constată deja în rândul credincioșilor, ați ”coborât” chiar în mijlocul lor, nu considerați necesar ca și Episcopia să poată deveni, măcar o dată pe an, un loc de rugăciune și comuniune?

Ne dorim să se înțeleagă că spațiul unde ne desfășurăm activitatea este al poporului, și nu al nostru. Da, va fi și lucrul acesta. Chiar în acest an așteptăm mulți colindători, ca primă  inițiativă în acest sens: să-i primim pe oameni în casa noastră. Îmi doresc totodată ca anul viitor să facem și o zi a ”porților deschise”, zi în care îi așteptăm să ne viziteze pe toți care-și doresc. Ne gândim să fie și o slujbă legată de locul acesta, a cărui Paraclis poartă hramul Sfântului Luca.

Cu siguranță cunoașteți ”Marșul pentru Viață”, acest eveniment civic la care participă toate confesiunile creștine și care transmite un mesaj de unitate, mesaj înțeles de creștini cu ocazia sfințirii Catedralei Mântuirii Neamului, unde au participat reprezentanți ai diferitelor culte. În contextul acesta și pentru o cauză nobilă, vedeți, la nivelul Episcopiei Sălajului, și alte modalități prin care unitatea și iubirea frățească ar putea face un pas înainte?

Este foarte mare nevoie de o mărturie comună a creștinilor și, chiar dacă sunt aspecte care ne diferențiază, cred că sunt multe evenimente la care putem fi  împreună, evenimente de natură culturală, socială, și chiar religioasă.

Îmi doresc o bună frățietate cu celelale culte, cu atât mai mult cu cât eu vin de la Cluj, unde, mai mult decât aici, spațiul era multiconfesional, fiind prezent la tot felul de evenimente și activități făcute în comun.

Îmi doresc și aici acest lucru, motiv pentru care, atunci când vor fi momente importante în cadrul eparhiei noastre, toți reprezentanții celorlalte culte creștine vor fi invitați. Ne vom gândi și la acțiuni comune legate de sărbătorile de Crăciun, de Paște, sigur, acțiuni care, în mod oficial se pot derula împreună, dar așa cum am mai spus-o, am nevoie de un termen de 1 an de zile ca să simt pulsul pentru a putea organiza evenimentele într-o variantă realistă, astfel încât să aducă și roade.

Vă rugăm să le transmiteți sălăjenilor câteva gânduri legate de această perioadă premergătoare Sărbătorii Nașterii Domnului.

Orice moment important din viața noastră are nevoie de pregătire, asta pentru ca să-i dăm consistență și să ne putem bucura pe deplin de el. De pildă, când te căsătorești și te pregătești pentru ceremonie, sau când absolvi o facultate, studiezi temeinic pentru acel eveniment. Asta înseamnă și Postul Crăciunului. Ne pregătim șase săptămâni trupește și sufletește pentru a putem trăi evenimentul pe de-a-ntregul. Nașterea Domnului înseamnă că, de atunci, noi avem un Dumnezeu de-aproape. Noi știm că numele lui Dumnezeu este ”Emanuel”, care se tâlcuiește ”cu noi este Dumnezeu”. Nu mai avem un Dumnezeu de departe, ci un Dumnezeu care S-a făcut carne și oase pentru noi. Astfel, El trăiește cu mine tot ceea ce eu trăiesc, iar aceasta este vestea cea bună și schimbarea radicală care s-a întâmplat la Crăciun.

Să intrăm în atmosfera acestei sărbători, să fim parte activă a ei, să cântăm colinzi, să ne extindem generozitatea la cei care au nevoie și, mai ales, să ne spovedim des, să nu lipsim de la Sfânta Liturghie. E o șansă, Sărbătoarea Crăciunului, de reconfigurare a traseului, de naștere din nou, de a intra pe o alta frecvență: cea duhovnicească, care ne regenerează lăuntric, dar și comunitar.

Dorim tuturor să aibă parte de bucurii de sărbători și să aibă o râvnă bună pentru pregătirea sufletească. Să fie nu doar prezenți în Biserică, ci prezenți activ, cu darurile lor, cu rolurile lor, cu sugestiile lor, dar și cu observațiile lor. Să se roage pentru preoți și să mă pomenească și pe mine în rugăciunile lor. 

*

Am mulțumit Preasfințitului Benedict pentru prilej și ne-am încheiat dialogul dorindu-i harul de a-i conduce pe credincioși înspre cele mai înalte idealuri creștine.

Purtătoare de forme și speranțe noi, dornică să construiesc punți ale devenirii umane celei mai sublime, mi-am reluat drumul înspre cotidian, simțind cum îmi tremură în suflet dorința plină de-ndârjire pentru o lume dintre cele mai frumoase, mai demne și mai depline.

Caută, caută, caută, dragă cititorule, și mergi pe căile ce te-nalță… viața este semnificație și îndemn, este taină și sete de absolut!