Mlaștina de la Iaz, locul unde pământul plutește și plantele mănâncă insecte

La capătul unui drum liniștit, care șerpuiește printre dealurile Plopișului, printre fânețe și păduri de fag, se află unul dintre cele mai misterioase locuri din Sălaj – Mlaștina de la Iaz. Un colț de natură care pare desprins dintr-o altă lume, unde pământul se mișcă sub pas, iar printre firele de iarbă și mușchiul umed se ascund plante carnivore, insecte rare și povești pe care localnicii le spun de generații.

Când ajungi aproape de marginea satului, o poartă simplă, din pari de mesteacăn, anunță începutul ariei naturale protejate. De aici, drumul devine o potecă moale, iar aerul se schimbă – e mai rece, mai umed, cu un miros subtil de fier și frunze vechi. Sub pașii tăi, pământul se unduiește ușor, ca un burete viu. E semnul că te afli deasupra unui tărâm care plutește – o mlaștină formată cu mii de ani în urmă, dintr-un lac apărut în urma unei alunecări de teren.

Nicolae Bodea, ghidul local și administratorul comunei Plopiș, știe fiecare poveste a acestui loc. „Mlaștina de la Iaz s-a născut acum vreo zece mii de ani. Apa are o culoare maronie din cauza oxizilor de fier, iar vegetația de aici ne arată cum a evoluat clima și viața de-a lungul mileniilor. Dar cea mai interesantă prezență e planta carnivoră Drosera Rotundifolia, o mică minune care trăiește doar în astfel de habitate speciale”, spune el.

Drosera, numită și Roua cerului, e o bijuterie fragilă, cu frunze rotunde și peri strălucitori care par picături de rouă. În realitate, sunt capcane. Insectele atrase de luciul lor se lipesc și sunt încet digerate de plantă, un proces lent, dar fascinant. Să vezi o astfel de plantă în mediul ei natural e un privilegiu rar, pe care puțini turiști îl pot bifa în România.

Dar Mlaștina de la Iaz nu e doar un loc al științei, ci și unul al legendelor. „Bunica mea spunea că pe vremuri a fost o secetă mare, cum nu s-a mai văzut. Oamenii din sat au venit aici, că doar mlaștina mai avea apă. Au tăiat un canal să ducă apa spre sat, dar imediat s-a pornit o furtună cumplită, cu tunete și trăsnete, și i-a gonit pe toți. De atunci, oamenii au crezut că locul e sacru, că nu trebuie tulburat”, povestește Bodea.

O altă poveste vorbește despre o păstoriță care s-ar fi înecat aici, împreună cu turma ei. „Ziceau bătrânii că fata și oile s-au afundat în mlaștină și nu le-a mai găsit nimeni. După câteva zile, au venit bătrânii din sat și au stat cu picioarele în apă, rugându-se. Au observat că durerile li s-au potolit. Așa s-au născut băile de la Iaz, care mai târziu au devenit vestite în tot județul”, spune el.

Astăzi, din vechile băi au mai rămas doar ruinele: clădiri neterminate din cărămidă roșie, câteva paturi ruginite și căzi de ciment. Timpul le-a acoperit cu iarbă, dar nu și cu uitare. Localnicii încă mai cred în puterea vindecătoare a apei, iar unii vin și acum să ia câteva sticle pentru acasă, ca leac pentru durerile de oase.

În ciuda aparenței de liniște, mlaștina e un ecosistem viu. În jurul ei cresc mușchi din genul Sphagnum, iar printre tufele de stuf și iarbă albastră se ascund broaște, gușteri, fluturi rari și păsări precum sfrânciocul roșiatic, fazanul sau barza albă. Printre copacii de arin și mesteacăn, se zăresc uneori urme de căprioare sau vulpi. Este un loc care respiră în tăcere, dar spune multe despre echilibrul fragil al naturii.

Deși este declarată arie protejată de interes național încă din anul 2000, Mlaștina de la Iaz rămâne puțin cunoscută chiar și pentru sălăjeni. În 2011, un proiect european în valoare de peste o jumătate de milion de euro a adus aici specialiști care au realizat un plan de management, pentru a asigura protecția acestui loc unic.

„Este un loc de o frumusețe aparte, dar și foarte sensibil. Un pas greșit poate distruge în câteva secunde un echilibru format în mii de ani. E nevoie de grijă și de respect”, avertizează Nicolae Bodea.

Astăzi, Mlaștina de la Iaz rămâne un loc de descoperit pentru iubitorii de natură, dar și un tărâm al poveștilor și al tăcerii. Un spațiu în care știința se împletește cu legenda, iar fiecare pas pe mușchiul moale te face să simți că pășești pe o bucată de timp vechi de milenii. Un loc unde pământul respiră altfel, iar natura îți vorbește doar dacă știi să o asculți.