Sistemul public de învățământ: progres sau regres?

Dragi cititori, ne aflăm din nou la începutul unui nou an școlar, un început firav, umbrit de contextul protestelor din Educație și al celorlalte provocări actuale, însă și un început copleșit de emoție și speranță.

Știm cu toții că trecem printr-un declin al procesului educațional, iar sistemul de învățământ care este într-o permanentă reorganizare încearcă să găsească măsuri pentru un mai bun mers al lucrurilor. Rata tot mai ridicată a abandonului școlar, elevi demotivați și apatici care învață mai mult din constrângere, și nu din pasiune, realitățile grave ale violenței și consumului de droguri din școli, rata în creștere a depresiei în rândul tinerilor – sunt doar câteva aspecte alarmante ale întregului tablou.

Instituțiile de învățămant sunt într-un proces de digitalizare tot mai intens, mulți fiind convinși că accesul la această suită de resurse este cheia succesului pentru o educație autentică, relevantă și eficientă. Așa să fie, oare?

De curând l-am descoperit pe John Taylor Gatto, un profesor și scriitor american inspirațional, câștigător al multor premii ”Profesor al anului” în zona New York și cel care a scris numeroase cărți despre educația modernă, criticându-i ideologiile, istoria și consecințele.

În urma celor 30 de ani în învățământul public, John Taylor Gatto și-a exprimat convingerea că a făcut lucruri prospere numai în măsura în care a reușit să se sustragă vigilenței sistemului educațional și consideră că, dacă ar opera în virtutea comandamentelor acestuia, le-ar face mai mult rău copiilor decât bine. El argumentează (pe baza cercetărilor amănunțite și a experiențelor concrete) faptul că soluția unui arsenal tehnic specializat, în vederea salvării sistemului public de învățământ de la degradare, este doar o iluzie, iar îngurgitarea mozaicului haotic de informații, care este îndoielnic din punct de vedere moral, are un efect de ”dumbing down”- buimăcește intelectul și-l imbecilizează.

John Taylor Gatto este de părere că școlarizarea publică nu are legătură cu viața reală, iar soluțiile pe care le întrevede merg înspre o educație în sfera ”cooperării firești și a comunităților organice: în familie (homeschooling), în parohie, în firmă, în comunitatea locală (câtă vreme există și este autentică), în școli private.”

După Gatto, sistemul modern de școlarizare ”școlește”, dar nu ”educă”, cere tot mai mult în timp ce slăbește individul, familia și importanța comunității, nu formează gândirea critică a tinerilor, răpește entuziasmul, este obsedat de date și teorii, dar pierde sensul lucrurilor, paralizează moral și intelectual, creează dependență emoțională și comercială, nu solicită întreaga persoană, ci scindează în bucățele specializate, nici una dintre ele complet umane, creează mașinării sociale și nu caractere, forjează tineri motivați numai de bani și nu de iubire pentru studiu și muncă.

El susține că economia mondială  aduce soluții mecanice problemelor umane, nu se adresează nevoii reale a oamenilor, ci se bazează pe niște definiții ale productivității și bunului trai străine de realitatea omului obișnuit, în timp ce accentul ar trebui pus pe o ”filosofie care amplasează înțelesul acolo unde el se găsește cu adevărat: în familie, printre prieteni, în natură, în simplele ritualuri și ceremonii, în altruism, într-o independență și intimitate decente, în toate lucrurile firești și necostisitoare”- toate aceste aspecte ar realiza o auto-suficiență încât nu ar mai fi nevoie de ”suficiența” materială indusă de stat. Gatto consideră că această regândire majoră de care școlile au nevoie ar costa mult mai puțin față de cât se cheltuiește pentru reforme, însă marile grupuri de interese nu-și permit să lase asta să se întâmple.

Acest dascăl pasionat și neobosit în căutarea definițiilor corecte ale educației autentice susține necesitatea unui model de piața liberă în care elevii să se angajeze voluntar în tipul de educație care li se potrivește: școli ale micilor anteprenori, școli meșteșugărești, școli cu profil religios, școli ale fermierilor. Chiar dacă sunt mulți profesori dedicați cărora le pasă cu adevărat, el consideră că sistemul nu are conștiință și produce ”ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil”, îi obligă pe copii ”să crească mari într-un mod absurd” , îi învață că ”pot să cumpere fericirea în ciuda unui flux de dovezi că nu pot” și îi învață ”prea puțin să fie umani”.

Două mari instituții controlează, în mometul de față, viețile copiilor, afirma Gatto, iar acestea sunt televizorul și școala. Ambele reduc lumea reală la o ”abstracțiune continuă și fără sfârșit”. Secolele trecute, perioadele copilăriei și adolescenței au fost ocupate de munca reală, de acte de caritate reale, de aventuri reale, de căutarea realistă a unor mentori, de preocupări legate de comunitate, în timp ce astăzi copiilor le rămâne puțin timp pe săptămână (între școală, teme și televizor) ca să-și creeze o conștiință, ca să se descopere pe sine și să descopere sensuri profunde, ca să aibă țeluri și să relaționeze cu familia, pentru că familia trebuie să fie motorul principal al educației.

Gatto pune pe seama tuturor acestor lacune fenomenele grave prin care trec tinerii astăzi și consideră că orice reformă educațională va fi doar de fațadă, dacă nu se ocupă în mod direct de aceste patologii.

El propune un program sistematizat, de 14 puncte, ca soluție pentru recuperarea educațională:

1.Cunoașterea teoriei naturii umane, asa cum se desprinde ea din istorie, filosofie, teologie și literatură; 2. Abilități specifice alfabetizării active (nu doar scris și citit, ci vorbit în public); 3.Înțelegerea formelor instituționale majore (sistemul de justiție, corporațiile, armata, sistemul de învățământ, Biserica); 4.Exersarea repetată a bunelor maniere și a politeții ca bază a oricăror relații; 5.Efortul independent; 6.Sportul solicitant fizic ca sursă de grație și eleganță, dar și ca practică în gestionarea durerii și a situațiilor de urgență; 7.O cât mai completă teorie de acces în orice loc și către orice persoană,; 8.Asumarea responsabilității; 9.Dezvoltarea unui cod personal de conduită morală; 10.Familiarizare cu arta mare (capital cultural); 11.Dezvoltarea puterii de observație riguroasă și pătrunzătoare; 12.Abilitatea de a gestiona provocările de orice fel; 13.Dezvoltarea obiceiului de a trage cu prudență concluziile ce se impun în diversele raționamente; 14.Dezvoltarea constantă a puterii de judecată, iar eu aș adăuga, la final, capitalul nebăgat în seamă, dar atât de indispensabil pentru orice organizare socială, și anume educația întru virtute morală și spirituală.

Câte puncte bifăm noi de aici, sau la câte mai avem de lucru? Cât este de diferită sau asemănătoare situația sistemului românesc de învățămant comparativ cu cel descris de profesorul John Taylor Gatto?

Vă invit să-i răsfoim scrierile, să reflectăm împreună asupra acestor aspecte și să vedem cum putem corecta, în vatra familială (dar și din spatele catedrei), aceste maladii ale sistemului de educație de stat.

Vă doresc ca anul școlar 2025-2026 să nu fie numai despre materii și note, ci despre formarea unei generații de oameni de caracter, o generație pricepută la calcule matematice, dar și la răsturnarea munților ideologici, o generație care nu va scrie numai compuneri, ci va scrie istorie, o generație care să știe răspunde la teste, dar, mai ales, la marile încercări ale vieții, și, nu în ultimul rând, o generație care să fie conștientă de identitatea spirituală și culturală.

Toate cele bune!