Someş-Guruslău: Cânepa, firul nevăzut care țese sufletul satului

Pe malurile Someșului, în satul Someș-Guruslău, timpul pare să curgă altfel. Într-o lume grăbită, în care tradițiile se sting una câte una, există oameni care încă mai cred că trecutul trebuie ținut viu, nu doar povestit.

În mijlocul acestui efort stă Mărioara Jurcău – „mătușa Mărioara”, cum îi spune toată lumea –, femeia care adună în jurul ei săteni și prieteni, cu gândul de a păstra un obicei vechi cât satul: cultivarea și prelucrarea cânepii.

„Pe vremuri, în fiecare gospodărie se semăna cânepă”, povestește ea cu o mândrie blândă. „Era temelia hainelor noastre – de la cămeși și poale până la ștergare și cuverturi. Nimic nu era risipit, totul avea un rost.”

Procesul, migălos și frumos, începe cu smulgerea plantei din pământ, continuă cu scufundarea legăturilor de cânepă în apa Someșului pentru a se „topi”, și se încheie, după multe etape de uscare, zdrobire și pieptănare, cu războiul de țesut care dă viață pânzei. „La fiecare casă era război, și până la Paști trebuiau să fie gata hăinuțele”, își amintește mătușa.

An de an, la Someș-Guruslău, sătenii refac acest ritual. Îmbrăcați în straie populare, coboră la apă, scot cânepa, o spală, apoi, ca pe vremuri, își fac timp și pentru o scaldă. Nu lipsesc nici plăcintele cu varză și porumbul fiert, gustate împreună, ca o răsplată pentru munca dusă la bun sfârșit.

Pe pagina ei de Facebook, mătușa Mărioara scrie cu umor și dragoste: „Dusu-neam astăz… pă Someș în jos și-n sus. Și-api, ca după uŕrice lucru, musai am mâncat omptic… Dumnezo să vă deie sănătate la tăți, care pă unde sânteț!”

Dincolo de zâmbetele și voia bună, totul poartă un sens mai adânc. „Nu vreau să se piardă aceste obiceiuri. Dacă le uităm, ne pierdem și pe noi, ca popor. Cânepa a fost o binecuvântare pentru români și trebuie să rămână vie în amintirea și în viața noastră.”

Și așa, printre fire de cânepă și fire de suflet, Mărioara Jurcău țese încă o filă din povestea satului românesc.