„Închisorile mele”

Dragi cititori, una dintre cele mai mari drame ale societății noastre este faptul că omul își neagă vinovăția și falimentul. Astăzi, mulți nu mai trăim sentimentul remușcării, al părerii de rău, iar din acest motiv rugăciunile pe care le facem sunt golite de încărcătură, iar viața noastră este monotonă și lipsită de sevă. Cerința interioară care impulsiona oamenii la căință a fost prezentă în interiorul ființei încă din vechime.

Cele mai vechi civilizații ofereau divinității sacrificii de pace pentru a fi absolviți de vină. Oferind aceste sacrificii, ei își mărturiseau păcatele.

Grecii antici priveau mărturisirea ca pe ceva necesar și folositor. Socrate considera că marturisirea este mântuitoare: ”Dacă greșești tu însuți sau altcineva căruia îi porți de grijă, de bună voie să te duci acolo unde se plătește cel mai repede vina, la judecător, întocmai ca la medic, grăbindu-te ca nu cumva învechirea bolii să facă sufletul cangrenos și incurabil.” Pitagora spunea și el: ”Nu încerca să-ți acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu reproș”, iar Aristotel susținea că ”omul care-și curățește sincer păcatul pe care l-a făcut, nu este departe de curăție.”

Atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, mărturisirea păcatelor (spovedania) este o poruncă a lui Dumnezeu, ea având rolul de a reconcilia relația dintre om și Creatorul său. Dumnezeu ne spune prin prorocul Isaia: ”Mărturisește-ți fărădelegile tale, ca să le îndreptezi, Eu sunt cel ce șterge fărădelegile tale.” Toți prorocii Vechiului Testament: Moise, Solomon și, în special David, prin faimoșii psalmi, vorbesc despre importanța primordială a mărturisirii păcatelor.

La începutul Noului Testament, această cerință câștigă un nou înțeles și devine ușa de intrare în creștinism. Oamenii veneau la prorocul Ioan Botezătorul unde își mărturiseau păcatele și erau botezați. Sacramentul spovezii se desăvârșește însă, odată cu venirea lui Iisus: ”Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, ”Omule, iartă-ți-se ție păcatele..”. Ulterior, Iisus le încredințează apostolilor și succesorilor acestora această fundamentală taină, de a lega și de a dezlega, de a ierta și de a ține păcatele: ”Luați Duh sfânt; Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”, apostolii urmând mai departe să proclame în numele lui Iisus ”pocăința spre iertarea păcatelor.” Apostolii, oameni simpli, supuși greșelilor, prin prerogativul dat de Iisus, au fost singurii împuterniciți cu această autoritate și misiune evanghelică.

Convertiții ne vorbesc cel mai bine despre măreția acestui sacrament, ca fiind pilonul pentru o viață nouă, împlinită. Silvio Pellico, marele patriot italian din secolul al XIX-lea, convertit în timpul anilor îndelungați petrecuți în închisorile austriece, scrie în renumita sa carte Închisorile mele: ”Ah, nefericit este cel care ignoră sublimitatea spovezii; nefericit este cel care, spre a nu da impresia că este un înapoiat, se simte obligat să o privească cu dispreț.” Sfântul Vasile cel Mare remarcă: ”La începutul decăderii unui suflet stă întotdeauna neglijarea, desconsiderarea spovezii.”

Dragilor, dorința de mărturisire este un imbold firesc și o sugestie lăuntrică. Terapiile lumești tratează efectele și nu cauza și nu fac decât să prelungească agoniile interioare. Spovedania facută bine și corect este cea mai bună psihoterapie și cea mai restauratoare experiență. Când vom ajunge să trăim această metanoia, toate perspectivele se vor schimba, iar răspunsurile și soluțiile existențiale nu vor înceta să apară. Până atunci, vom continua să trăim în propriile închisori, încleștați într-o luptă continuă, confuzi și nefericiți.

Vă invit să fim oameni de conștiință, oameni model, care răspândesc pozitivism în jurul lor, oameni a căror caligrafie interioară este ghid și inspirație pentru lume.