Ioana Deac
Un șoim a fost prins de un țăran și trăia legat de picior în bătătura unei case de țară.
Nu s-a resemnat să trăiască asemenea oricărui pui. A început să tragă tot mai tare de sfoara care îl ținea legat de stâlpul solid al cotețului. Fixa cerul albastru și pornea cu toate forțele sale. Neînduplecată, sfoara îl trăgea spre pământ. A încercat iar și iar, timp de săptămâni, până când pielea piciorului a devenit numai rană și frumoasele aripi s-au ros.
La sfârșit s-a obișnuit. După câteva luni a început să se obișnuiască și cu mâncarea puilor. S-a mulțumit cu scurmatul.
Astfel, nu a observat că ploile de toamnă și zăpada iernii făcuseră ca sfoara care-l lega de pământ să putrezească.
Ar fi fost de ajuns o ultimă și modestă smucitură și șoimul s-ar fi întors în libertate, ca stăpân al cerului.
Dar nu a făcut-o.
Dragi cititori, cel mai confortabil lucru astăzi, este ”să te mulțumești”. A ne ignora datoriile și menirea înseamnă a cultiva indolența. Corpul nostru poate obosi chiar și numai urcând o scară între două etaje, dar sufletul nostru are o capacitate infinită.
Mulți oameni dotați cu rare însușiri de inteligență trăiesc în mediocritate din cauza îngustimii țintei și a vieții lor. Oamenii izbutesc cu adevărat numai atunci când sunt inspirați de un ideal înalt, care transcende firescul.
Vă invit la o reflecție!
(Bruno Ferrero, 365 de povestioare pentru suflet)
Redacția
