În anul 298, împăratul Maximilian decide eliminarea din armată a ostașilor creștini, considerând răspândirea creștinismului drept vinovată de decăderea Imperiului Roman.

Nicandru și Marcian s-au declarat creștini, alături de alți patru sfinți ostași pe nume Pasicrat, Valentin, Isihie și Iuliu, cel din urmă fiind veteran al armatei romane. Ca urmare, au fost aruncați în închisoare, unde au fost îndemnați și apoi amenințați cu torturile, ca să renunțe la convingerile creștine, dar ei au refuzat.

Ulterior au fost supuși unor suferințe abominabile: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele; li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele. Cu toate acestea, rezistența lor era supranaturală și ei au rămas statornici în credința lor în Christos. Uluit de aceste pledoarii ale bărbaților, dar înverșunat și orbit de sine, împăratul a decretat ca cei doi să fie omorâți prin decapitare, astfel vajnicii mărturisitori au primit faima martiriului.

Sfinții Nicandru și Marcian sunt omagiați în ritul latin în fiecare an la data de 17 iunie, iar în ritul bizantin la data de 8 iunie.

Dragi cititori, creștinismul rămâne o religie a paradoxurilor. El celebrează sfinții în ziua în care ei mor, sărbătorește despărțirile și glorifică întristările. Creștinismul oferă alfabetul fericirilor în tragediile vieții și glorifică moartea ca orizont al vieții. Cei sceptici spun că este autosugestie, cei credincioși se agață cu speranță, trăind, pe alocuri, gustul plinătății, care le confirmă veridicitatea drumului, cei sfinți trăiesc misterul întru totul. Fie ca actele de eroism ale acestor sfinți să ne convingă că autosugestia este neputincioasă și absurdă înaintea acestor evidențe!